Un loc pentru sufletul meu*

Stau în faţa unei imagini albe şi mă gândesc unde anume este sufletul meu? Are el un loc după care tânjeşte, are unul în care chiar trăieşte sau e sufletul meu încă în căutarea acelui loc special al lui şi numai al lui?

De-a lungul timpului sufletul meu s-a învăţat să o ia de multe ori la goană şi tare, tare mă mai supăra, de câteva ori s-a şi rupt şi mi-a trebuit multă aţă ca să-l cos la loc, însă ca orice “lucru” cusut, el nu mai arăta apoi chiar la fel. Da, sufletul meu nu seamănă uneori cu mine, eu nu vreau vise multe, el vrea, eu nu vreau atâtea planuri dar el vrea şi iese un război ce nu s-a pomenit, eu nu vreau să-mi fie milă, nu vreau să îmi fie frică, nu vreau să fiu vulnerabilă şi nici să fiu melancolică, dar el vrea. Căci poate de destule ori, unor persoane cu raţiunea acasă li se dă un suflet fix pe dos. Dar ce ar fie ele fără acel suflet? Cum ar vedea ele viaţa fără acel suflet entuziast şi călător, fricos dar luptător, epuizat dar neobosit? Cum dacă nu fadă şi fără culoare, fără substanţă?

Se spune că la naştere îngerul ne pune degetul pe buze ca să uităm tot ce am trăit prin strămoşii noştri (sau cel puţin să nu putem niciodată să spunem ce am trăit). De acolo ne-am ales cu adâncitura de deasupra buzei superioare. OK, uităm toate cele cu mintea (sau să nu le vom putea exprima niciodată), dar sufletul cine ni-l atinge (sau de ce nu ne este atins) de el nu poate uita? El păstrează tot şi asta descoperim doar cu timpul pe care ni-l dăruim să putem fi complet fericiţi. Eminescu al nostru ne mai spune (în Sărmanul Dionis) că sufletul călătoreşte din veac în veac, acelaşi suflet, numai că moartea îl face să uite că a mai trăit, aşa că cine ştie prin câte locuri a stat sufletul meu până acum, cine ştie câţi l-au mai cusut sau câţi l-au alungat, câţi l-au iubit şi câţi l-au înţeles? Asta mă face să fiu recunoscătoare pentru faptul că acum el se află la mine, că şi eu îi pot transmite ceva, ceva ce poate peste veacuri atunci când el se va afla în alt loc, va căuta să găsească şi să înţeleagă la fel cum caută să găsească şi să înţeleagă şi acum… Acesta este semnul că sufletul nu va avea niciodată un loc al său şi numai al său. Asta este soarta lui şi mă feresc (încă) să spun că poate fi şi a omului ce-l poartă.

Tu eşti aerul, eu harpa/ Care tremură în vânt/Tu te mişti, eu mă cutremur/Cu tot sufletul în cânt…” (un catren tot al lui Eminescu mai sus menţionat).

*Acest articol participă la concursul aniversar al Kadiei (Concurs aniversar – 2 ani de blog) – mi-am permis să-l fac alftel (metaforizat) de cum am crezut la început că-l voi face, sper totuşi să se încadreze în temă (dacă nu, asta este, aşa am simţit să-l fac, mulţumesc mult Kadia).

Foto

You may also like

4 comentarii

  1. Multumesc Bia, am o singura rugaminte: sa adaugi o poza, ce crezi tu ca se potriveste cel mai bine articolului tau. Am nevoie de o imagine din cauza modului in care sunt prezentate toate articolele participante si este de fapt singura cerinta happy
    Intotdeauna m-am intrebat ce culoare are sufletul happy

Lasă un răspuns la Kadia Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.