Cea mai tristă carte pe care am citit-o: Să nu mă părăseşti…

Titlu: Să nu mă părăseşti

Autor: Kauzo Ishiguro

Editura: Polirom, 2006

Traducere: Vali Florescu

Nr. pagini: 360

Preţ: 28 RON pe librarultau.ro

O fi sunând extrem de siropos titlul acestei cărţi, dar subiectul este unul cât se poate crunt. Mi-am dorit să citesc această carte pentru că toate “blogurile cititoare” o citiseră, în plus unii mai văzuseră şi filmul (pe care îl am, dar acum nu mai sunt aşa de sigură că vreau să-l văd, dacă merită, vă rog să-mi spuneţi).

Povestea este una categoric S.F, dar un S.F de natură sentimentală, dacă nu există ar trebui inventat stilul pentru această carte. Despre ce este vorba: într-o realitate pe care s-ar putea să o cunoaştem cândva se cresc clone umane cu scopul precis ca aceasta să devină donatori de organe pentru “oameni”. Tristeţea este că aceste colone, nu sunt văzute ca nişte oameni şi nici nu-i consideră nimeni aşa. Cât sunt mici nici ei nu au habar pentru ce există, dar când mai cresc şi-şi înţeleg rostul, viaţa lor devine cumplită şi de neimaginat. Imediat după ce părăsesc centru în care sunt crescuţi, ca într-o pepinieră, ei devin îngrijitori pentru generaţiile deja existente de donatori, asta până când ei vor dona la rândul lor.

Personajul principal al cărţii este Kathy, o îngrijitoare ajunsă la vârsta la care ar fi trebuit să doneze organe deja, dar totuşi încă nu a ajuns în acest punct. Acţiunea se petrece în două perioade diferite odată cu întâlnirea dintre Kathy şi Ruth, cele două au făcut parte din acelaşi centru de creştere a clonelor, iar Kathy alege să o îngrijească, astfel rememorând perioada din copilăria şi adolescenţa lor. Cele două femei, prietene şi nu prea au crescut la Hailsham, alături de Tommy (practic aceste trei personaje sunt toate personajele romanului), cei trei fiind mai mult decât nişte prieteni, formând un triunghi amoros extrem de ciudat şi de “uman” în acelaşi timp. E foarte frumoasă povestea de dragoste dintre ei, însă circumstanţele în care ea se desfăşoară sunt teribile şi este evident faptul că scopul vieţii lor va fi pus de-a curmezişul în faţa oricărei posibile poveşti de iubire. Nu vă voi dezvălui ce se întâmplă de fapt, dar vă pot spune că este extrem de trist.

Aceste clone au viaţa lor, pe care nimeni o vede, au visele lor, pe care toţi ştiu că nu le vor trăi, au iubirile lor pe care ştiu că nu le vor putea împlini, au planurile lor care nu se vor realiza niciodată, dar peste toate au destinele lor pe care simplu ca bună ziua, le ştiu de la bun început… şi totuşi, natura umană, clonată sau nu îşi spune cuvântul, vor dreptul la toate cele de mai sus. Dreptul, tocmai dreptul ce li se refuză constant şi frustrant, chinuitor şi tragic. Rămâne de văzut, prin lectura fiecăruia, dacă aceşti condamnaţi vor găsi vreodată drumul spre libertate.

Personajele: nu prea mi-au plăcut, dar povestea a compensat, Kathy a fost cea mai OK, dar totuşi nu mi-a plăcut deloc la ea timiditatea şi nehotărârea. Ruth mi-a displăcut profund, a fost exact exponentul oamenilor “răi” din jurul nostru. Thommy în schimb a fost poate cel mai tragic personaj, s-a luptat cu proprii demoni, însă a acceptat cu seninătate cumplitul destin pentru care a fost creat. Kauzo Ishiguro, a creat însă o lume fabuloasă pentru cele trei personaje ale sale, a creat o poveste complicată, dar despre care a vorbit simplu şi fără ocolişuri, se smiţea din “tonul” autorului că şi el acceptase destinul crunt al personajelor sale, consolându-se parcă odată cu ele, murind puţin câte puţin.

Este o carte bună, însă este o carte grea, o carte în care te poţi pierde uşor, poţi rupe uşor firul poveştii, fir şi aşa destul de fragil şi de invizibil. Este însă o carte pe care o recomand, o construcţie epică de excepţie, cu un stil aparte şi cu nenumărate posibilităţi de interpretare. Însă nu uitaţi, chiar este o carte tristă până în cel mai adânc substrat…