Tot am mai vrut să scriu pe acestă temă şi de fiecare dată am simţit că parcă nu aş şti ce să zic cât să cuprind esenţa a ceea ce gândesc. Subiectul este frumos şi în mare măsură foarte nebunesc, dar cu siguranţă aţi auzit şi voi de cei care au lăsat totul în urmă şi au plecat să călătorească pentru o vreme sau pentru totdeauna. Cum vă sună? Sigur, puteţi să gândiţi că: ori sunt foarte bogaţi şi financiar vorbind îşi permit, ori sunt plătiţi pentru a face posibilă această “nebunie” (cazul ideal, nu?), ori fac un sacrificiu pentru a cerceta ceva, ori (şi ceva îmi spune că încă mulţi gândesc aşa), cei ce fac acest gest sunt nişte smintiţi.
Sunt chiar curioasă cum vedeţi voi, cei care mă citiţi, felul acesta de acţiune, dar azi vreau să spun cum o văd eu şi sper să nu sperie pe nimeni ceea ce o să spun. Noi oamenii (majoritatea) am fost crescuţi şi educaţi să trăim după nişte şabloane, de aceea nu este de mirare că vieţile noastre seamănă izbitor de plictisitor şi nu este de mirare că atunci când unul iese din turmă (groaznic efect, ăsta de turmă) să fie privit suspicios, cu neîncredere şi să i se dea o doză de nebunie ( “e dus cu pluta” sau “îi lipseşte o doagă” etc).
În urmă cu vreo doi ani, îi descopeream pe ei şi la vremea respectivă chiar mi-am pus întrebarea dacă nebunia sau curajul i-a trimis pe ei în luptă. Nu cred că ajunsesem la gradul de toleranţă şi înţelegere pe care îl am acum, acu doi ani apreciam, dar sincer mă îndoiam. Acum nu mai am nicio îndoială, pentru că de atunci orizontul meu s-a lărgit suficient de mult încât să nu mai aleg între curaj şi nebunie ci între necesitate şi posibilitate. Se spune că acolo unde există o necesitate, acolo trebuie să existe şi o posibilitate. Şi oameni ca cei din articolul pe care l-am recomandat mai sus au găsit posibilitatea şi au trăit-o. Frumos.
Prin ei i-am găsit şi pe alţii, alti nomazi declaraţi care au văzut că se poate trăi şi altfel. Pentru mine aceşti oameni sunt nişte exploratori moderni care pe vecie vor avea un atu în plus faţa de toţi ceilalţi; o parte din ei va trăi veşnic prin întreaga lume pe care au cuprins-o şi cunoscut-o. De aceea eu încă mă mir de cei care îi blamează, mi-e absolut milă de acei oameni care îi judecă, pentru că îmi dau seama că nu au înţeles nimic din lumea asta şi după cum se vede nici nu vor înţelege vreodată. Nu vreau să jignesc pe nimeni dar eu văd o lipsă totală de orice spirit creator, uman, ca nici măcar să nu îţi doreşti şi tu ca om, în această viaţă o aventură de acest gen. Nu şabloanele şi rutina ne definesc ca specie (deşi spre asta tindem, din păcate) ci curajul şi inventivitatea, astea au făcut lumea să se mişte nu o minimă zonă de confort…
Mai cred că viaţa trebuie trăită ca pe o poveste de dragoste şi realizez pe zi ce trece că foarte puţini o trăiesc aşa. Relaţia noastră cu viaţa trebuie să fie cam aşa cum este relaţia cu persoanele pe care le iubim, sau cel puţin cu acea persoană cu care avem o relaţie pasională, adică vie, în completă armonie cu fiinţa noastră, mereu nouă, să-i oferim ce ne oferă şi mereu puţin peste, să ne dăruim ei, să-i simţim pulsul, să dorim să creăm ceva împreună, să o împlinim. Dacă vedeţi ceva freudian în asta este pentru că poate chiar există ceva freudian în asta şi nu mi se pare greşit să existe, ba dimpotrivă.
Aşadar nu vă întreb dacă voi aţi lăsa totul şi aţi pleca, în definitiv nu despre asta este articolul de azi, ci mai mult vreau să ştiu dacă mai vede cineva lucrurile ca şi mine şi dacă mai sunt pe aici persoane care tratează problema expusă altfel, din alt unghi, cu alţi ochi sau cu alţi ochelari.
13 comentarii
M-ai incitat atât de tare de m-am apucat de scris pe bune, un articol-reacţie.
Da, vad lucrurile asa: viata inseamna o mare alegere si asta spune totul. Unii aleg sa traiasca X si altii Y. Si da, spiritul de turma este mare dar se poate invinge. In legatura cu judecatul, asa a fost mereu, nu este o noutate. Orice mare descoperire a fost blamata, judecata sau oprita. Asta nu a impiedicat-o sa ajunga mare.
Pe mine ma intriga cum prima reactie a majoritatii cand vine vorba de astfel de oameni este invariabil: “Vai, dar cum de isi permit? Asta e, nu toti ne permitem” (cu naduful de rigoare in glas), cand de fapt daca ar gandi nitel si-ar da seama ca este vorba, pur si simplu, despre o alegere. Unii aleg sa investeasca bani in case, masini si burti, alti aleg sa isi “cumpere” cu ei clipe de neuitat. Si chiar daca ar fi printre ei milionari excentrici pusi pe cutreierat lumea, care e problema? Fiecare face ce vrea cu viata si mijloacele proprii…
Mie imi repugna alte specimene cu care este impanzit internetul, cei ce se bat cu pumnul in piept ca a. calatoresc prin propriile mijloace, cand colo ei colaboreaza cu diversi care le finanteaza orice pas si b. se poate calatori foarte bine si low-cost, cand colo ei stau la hoteluri de 5 stele :-) Parsivismul asta ma scoate din sarite, intr-adevar, dar pana si pentru ei este loc suficient, dupa cum este loc peste tot pentru toata lumea, daca exista vointa si bunavointa :-P
Si inca ceva, cumva legat de ce am scris mai sus. Ma conving din ce in ce ca marii calatori nu sunt, de cele mai multe ori, cei din lumina reflectoarelor, ci aceia modesti care muta muntii din loc fara sa stii si pe care ii descoperi la un moment dat, absolut intamplator, pentru ca ei nu considera ca au facut cine stie ce. Acestia sunt adevaratii eroi si calatori :-)
Si am uitat sa zic esentialul: atunci cand exista pasiune, exista mult suflet pus in tot ceea ce faci din pasiune. Si asta se vede si se simte de la sapte poste :-) Asa ca sa zica cine ce-o vrea, atata timp cat oamenii astia isi schimba viata dintr-o mare pasiune…eu zic ca nimeni nu are ce comenta :-)
Am terminat de spus naduful :P
http://placerea-de-a-calatori.blogspot.com/2011/11/calatoria-ca-mod-de-viata.html
Imi cer scuze ca n-am scris totul intr-un comment, dar mi-a trebuit un pic de timp si rafinare ca sa fi spus tot ce simt. Si inca nu mi-e clar daca am spus chiar tot…
Pt un an as pleca cu siguranta :))
Pt totdeauna nu cred ca am in snage stilul nomad, nu ma carcaterizeaza
Ah…un articol pe sufletul meu. Eu de cand i-am descoperit le-am tot citit povestile de la cap la coada de vreo 4 ori si de fiecare data mai descopar cate ceva, mai trag noi concluzii. Aproape de fiecare data ma emotioneaza pana la lacrimi ceea ce citesc si pozele lor: transmit viata, iubire, impacare.
POvestea lor m-a motivat sa incep cu pasi mici si cu marea mea pasiune: Italia si sa o vizitez regiune cu regiune, insa stiu ca nu ma voi opri aici. Am inceput sa constietizez ca daca as putea munci ca ei, fara sa depind de o locatie, mi-as putea indeplini si eu visul de a descoperi lumea. Dupa ce ideea a fost insamatata, am inceput sa caut modalitati prin care as putea lucra fara sa fiu nevoita sa ma prezint intr’un birou, iar momentan simt ca visul meu incepe sa prinda contur.
Cei care “judeca” au alte prioritati in viata si nu considera ca e important sa calatoreasca. Am intalnit oameni care mi-au spus ca ei nu s-ar duce intr-un anumit loc sau intr-o anumita tara pentru ca au vazut deja “totul” la Discovery sau National geografic, ce rost ar mai avea sa bata drumul pana acolo?
Eu am citit de curand o carte despre o excursie in Australia facuta cu bicicleta, autorul se numeste Dieter Kreutzkamp si a strabatut 500.000 km prin lume timp de 4.300 zile (aproape 12 ani), 66.000 km i-a facut in Africa cu un Volkswagen, 12.000 km cu bicicleta in Australia, 13.000 km cu o canoe in Canada. A fost mereu insotit de sotia sa, au facut o mica pauza sa faca un copil pe care l-au luat la 6 luni cu ei in Alaska unde au ramas pana a facut copilul 2 ani dupa care au plecat in Australia de unde s-au intors cand era copilul de dat la scoala. Cine vrea mai multe amanunte gaseste amanunte pe internet, din pacate sunt majoritatea in limba germana, un mic rezumat despre familie gasiti aici dar e tot in limba germana: http://www.vw-bulli.de/de/bulli-people/traveller/weltenbummler.html
Chestia asta cu plecatul de acasa cu un bidon de apa si 5 perechi de sosete nu este intamplatoare si nu se intampla oricui. Oamenii nu sunt alesi intamplator, ci se aleg din mostenire/chestiile astea se mostenesc. Este vorba de o dorinta, o nastere. Curajul, este si el un element important pentru ca pe drum, chiar si intr-o lume moderna poti da peste multe obstacole. Trebuie sa vrei si sa iti doresti si asta nu vine oricum, esti ales de sufletul tau calator! E ca in afaceri, exista cativa sefi curajosi, foarte multi de fatada si 99% sclavi :) Suna dur, dar cam asa e… Primii sunt extrem de curajosi si s-au nascut cu impulsul asta de curaj si de tupeu… tupeu de conducator.
Pana la urma, totul se reduce, asa cum ai scris si tu, la cum iti vezi viata si ce vrei sa faci cu ea. Si asta depinde de cat de treaz (sau trezit) esti.
Le Grand Tour isi avea rolul lui in Evul Mediu, ca si pelerinajele. In zilele noastre, poti sa iti iei un an sabatic si sa calatoresti prin lume, nu numai din curiozitate, dar si ca o incercare de regandire a propriei vieti.
Contactele cu ceilalti, diferiti de noi, ne pot ajuta in incercarea noastra de a ne lamuri ce este cu viata asta si care este rolul nostru. Ne arata cat de inlantuiti suntem in propriile noastre stereotipuri, judecati si prejudecati. Am descoperit asta participand la un curs cu persoane din oata lumea. Este un exercitiu fascinant!