Crimă și pedeapsă

Dostoievski, Crimă și pedeapsă, singura carte pe care am citit-o de la acest rus celebru, despre care N. Steinhardt spunea ca a fost pe cale să scrie o nouă evanghelie. Idiotul sau Fraii Karamazov mă așteaptă, dare eu încă mă războiesc cu Raskolnikov. Și e un război vechi…

Crimă și pedeapsă este o carte care mi-a plăcut, ca și construcție epică, ca și roman de o valoare incontestabilă, cu personajul principal am eu ceva mai “grav”, dar în rest cartea e foarte bună, este printre preferatele mele… Chiar dacă nu am citit-o chiar în trecutul apropiat, mă simt legată de ea.

Fiind cel mai citit roman al rusului cam toată lumea știe “povestea”: un student cu înclinații filosofico-dramatice ucide o bătrână cămătăreasa pentru aș rezolva problemele financiare, dar mai mult pentru a demonstra propriei persoane că este capabil de crimă și mai mult, că aceasta crimă este una “dreaptă” (dar așa ceva se știe că nu există). Am înțeles modul său de gândire și nici măcar nu l-am judecat pentru asta, ba mai mult mi-a plăcut de el la început, chiar dacă pentru mine a fost un personaj fără corp, Raskolnikov a fost doar o atitudine, un caracter și nimic mai mult.

Dar aici intevin probleme noastre. În primul rând Raskolnikov este fără dubii un băiat inteligent, foarte deștept. Își iubește mama și sora, pe Dunia chiar încearcă să o protejeze de anumiți domni care o curtează, profitând de pe urma faptului că e săracă. Raskolnikov are un suflet mare, încearcă să-l ajute pe tatăl Sonei, apoi se îndrăgostește de fată, deși aceasta se prostituează pentru bani și mâncare. De fapt atât Raskolnikov cât și Sonecika sunt două persoane extreme de generoase, chiar dacă comit greșeală după greșeală. Chiar m-am gândit: ei sunt foarte curați la suflet, dar și-au mănjit trupurile prin orori și și-au bătut joc de viețile lor. Încearcă să găsească fericirea într-un mod eronat, niciodată drumul spre pierzanie nu te va duce la fericire.

Acestea fiind spuse, ce mă deranjează: că Raskolnikov nu a fost capabil de crimă până la sfârșit. Adică, omori. Da, bun, ai făcut-o, dar de ce ai remușcări? Un criminal cu remușcări este un criminal ratat. Mă înșel? Nu, nu cred că mă înșel. M-a deranjat teribil zbuciumul interior al “eroului” nostru după crimă. A fost suficient de nebun ca să o facă, dar mult prea normal ca să accepte după aceea ce a făcut. Cum naiba? Ori suntem criminali, ori nu mai suntem?

Stați… nu l-am privit superficial pe Raskolnikov, desigur construcția sa interioară a fost complexă, căci tocmai de aceea mă mir. Ce nu a avut el pentru a comite crima și moral? A avut crima perfecta și nu a știut ce să facă cu ea. Aici mi s-a părut slab și mi-a venit să-l omor eu, fără remușcări. Dar am sperat din suflet că o va face el pentru mine. Și, cu riscul de a dezvălui din final, celor care nu au citit cartea, vreau să spun că am fost șocată de faptul  că nu s-a sinucis. Am terminat cartea cu un gust amar. După ce am am dat ultima filă, chiar am zis: hai mă… chiar așa? Sincer vă spun că mă așteptam să se sinucidă, iar faptul că nu a putut să o facă mi s-a părut crunt.

Da, Raskolnikov și-a recunoscut crima și a preferat să fie închis, după 600 de pagini de chin în care muream de curiozitate să văd cum naiba se vor așeza lucrurile, mi-a fost trântit în față exact finalul pe care nu mi l-am dorit. Dintre toate personaje cu care am împărțit carți extraordinare, Raskolnikov era singurul de care aș fi fost mândră dacă și-ar fi luat viața, și tocmai el nu a făcut-o. Bine că s-a sinucis Anna Karenina… ce să zic? Dar hai să nu încurcăm borcanele…

Revenind: am tot stat și m-am gândit. Poate dragostea l-a reținut, dragostea pentru Sonia, singurul lucru câștigat în viața sa. Poate el a considerat capitularea o formă mai gravă de pedeapsă decât siniciderea, nu știu… cert este că, chiar și așa, Raskolnikov nu mi-a părut fericit nici la final chiar dacă a rămas cu Sonia. Știu că Romain Gary a spus că nu este o condiție că dacă doi oameni sunt nefericiți separat,  ca să fie fericiți împreună. Și cam asta cred că a fost și între Sonia și Raskolnikov, însă… așa am simțit că el a avut, dar în același timp nu a avut un destin tragic… Aiurea puțin. Interesant, poate.

La o privire mai atentă, în lumea guvernată doar de legile lui Dumnezeu, Dostoievski nu ar fi putut să-l pună pe personajul său principal să comită cel mai mare păcat asupra propriei persoane, dar în schimb i-a obținut salvarea prin suferință, i-a acordat o șansă în plus spre iertare. Se prea poate ca acceptarea să fie cea mai grea pedeapsă și asta să fi vrut să sublinieze; să-ți cioplești crucea și apoi să ți-o și cari până la judeata de apoi și să nu decizi momentul acestei judecăți.

Totuși, poate a fost o lecție de morală creștină și pentru mine, greu digerabilă, ce-i drept. Se prea poate, asta nu mă face însă să semnez un armistițiu cu Raskolnikov. Nu! Mai avem probleme de lămurit.

(aceasta nu este o recenzie ci prea mult o părere pur subiectivă)