Două lucruri importante mă fac să scriu azi această postare. Primul și cel mai important este operațiunea de salvare a minerilor chilieni, Clau a dezvoltat puțin, sunt în asentiment cu el și nu mai detaliez, iar al doilea e “mesajul” Laurei din balonul roz, un mesaj care m-a emoționat și chiar dacă nu mereu rezonez perfect cu ea, de această dată am rezonat 100%…
Da, cuvintele sunt mereu frumoase, unii chiar ne uimesc cu cât de bine le aleg, iar ceea ce transmit poate fi colosal, dar eu mă întreb mereu ce gândesc de fapt cei mai mulți dintre acești oameni, oare frumosul expus este și în gândul lor și în inima lor… unde mai pui faptul că de puține ori frumosul nu se regăsește în faptele lor ?!?
Niște mineri ies vii dintr-o mină de cupru după mai bine de două luni, lumea ovaționează ca la fotbal… pe o plajă din Brazilia, Laura în brațe cu fiul ei își dă seamă că e timpul ca cel care simte și exprimă ceva să fie același cu cel care gândește și face acel ceva… Transpus aici pare haotic, dar dacă stăm și cugetăm aceste acțiuni sunt o înrâurire pe care oamenii într-o inconștiență apatică o fracturează.
Nu mă iau exemplu decât pe mine: cât din ceea ce simt se vede în ceea ce spun și în ceea ce fac? Cât? Cât de onestă sunt atunci când îmi înfățișez fizic trăirile și speranțele? Câtă autenticitate se află în acțiunile mele? Nu știu de ce de foarte multe ori mă cenzurez atât de tare încât nu mă mai recunosc… Ție nu ți se întâmplă la fel? Dacă nu ți se întâmplă la fel, cum faci de îți iese?
În Chile, după 17 zile în care nimeni nu mai știa nimic de cele 33 de persoane închise în întuneric, cineva încă încearcă, nu se dă bătut, iar azi, după 69 de zile, oamenii ies la lumină. Președintele țării e la gura minei cu o cască pe cap și cu nasul înegrit. Îi îmbrățișează pe fiecare… E incredibil ce se întâmplă acolo, dar de când până când a devenit speranța incredibilă?
Laura din Piracanga vorbește despre curajul de a fi TU, curajul acela pe care mulți îl consideră “o negare a civilizației, o rătăcire în jungla personală”, dar Laura nu mai e cea care aude judecată din exterior, ea trăiește acum doar pentru judecata interioară. Câtă liniște a dobândit această femeie? Și cât de incredibilă poate fi această liniște?
Aici și acum eu nu judec, dar cele două cazuri de care vorbesc m-au oprit pentru o clipă din ceea ce făceam și m-au făcut să mă gândesc dacă ceea ce făceam e ceea ce simțeam și ceea ce gândeam. Ei bine, nu era, evident că nu era… dar acum e, cel puțin în acest moment, chiar în acest moment E. Pur și simplu E…
3 comentarii
Buna ziua, dorim sa va facem o propunere comerciala! Daca sunteti interesat trimiteti un e-mail la office@falvorotarybids.ro.
Bianca, de multe ori ne cenzurăm trăiri, vorbe, fapte. Deoarece uneori, în frumuseţea unui plan, unei idei, am putea fi consideraţi nebuni… Aşa că vrând nevrând, obligaţi de o societate ce ne înconjoară, ajungem să nu ne mai recunoaştem. Şi nu ştiu de câte ori putem fi 100% noi.
@Anca: din păcate :((