În vestă printre fracuri

Titlu: În vestă printre fracuri
Autor: Ion Cristoiu
Editura: Historia, București
An de apariție: 2007
Colecția: Lumea văzută de un român rupt în fund
Nr. pagini: 442

Cartea lui Ion Cristoiu din seria “Lumea văzută de un român rupt în fund” trebuie să spun de la început că nu m-a impresionat prea tare, chiar dacă mi-am dorit-o, am primit-o și am început să o citesc pe nerăsuflate. M-am desumflat rapid. Nici nu știu cărui fapt se datorează această situație. Poate am crezut mult prea tare în talentul lui Cristoiu, care nu că ar fi un netalentat care vorbește plat ci doar nu pe gustul meu. Am zis că am să-i dau o șansă cândva și celeilalte cărți pe care o am din serie “Prin dormitoarele Casei Albe” (despre care am înțeles că ar avea același stil, dar… poate oi avea eu altă stare).

Per ansamblu cartea nu e rea, poveștile sunt nostime și dintre cele mai diverse, de la “Cum am ajuns în Biroul Oval” la “Dejun cu Valdimir Putin”, cartea este fară îndoială un jurnal de călătorie (satiric) după cum notează însuși autorul, dar accentul din păcate mi s-a părut pus nu pe întâmplările propriu zise ci pe umorul dus puțin la extrem de jurnalist (aș zice că a cam sărit calul cu nota comică a jurnalului). Părea mea că niște povestiri care să aducă zâmbetul și care să mai fie relatate și pe baze reale trebuiau lucrate altfel, adică nu dând impresia că “ți se rupe de peluza Casei Albe” sau că “vai de mine cum restaurantul de la parter este instituție cheie a ONU”.

Dincolo de fazele care nu mi-au plăcut de nicio culoare, desigur se află și note interesante, am aflat lucruri de prin delegațiile oficiale ale mai marilor României, lucruri care nu au apărut la TV, care nu s-au dat în ziare și de care lumea nici nu prea era interesată, dar lucrurile astea mici sunt picante și au căzut bine tocmai când doream să abandonez cartea. Cristoiu se poate “lăuda” (chiar dacă dă impresia că nu-i pasa) că a făcut parte din cele mai diverse delegații însoțind cam toți președinții și premierii României peste mări și țări. Deci nu mă îndoiuesc de faptul că a văzut multe și mărunte care pot fi luate în derâdere și care oricând ar fi putut face deliciul publicului.

Nu neg, m-am amuzat la unele faze, mai ales la acelea în care autorul râde de el însuși, autoironia nu-i lipsește lui Cristoiu, și mai ales știindul, cunoscându-i felul în care se exprimă, auzindu-i accentul și zumzetul peltic parcă eram acolo într-un colț și-l vedeam fofilându-se pe lângă Năstase in fața Casei Albe, privindu-l pe Bush și parcă interceptând-ui ironiile la adresa acestora, ironii ivite inițial în capul lui cu destinația precisă: jurnalul de călătorie, că nu toate puteau fi scrise în ziarul din ziua următoare.

Această carte ar putea fi o experiență interesantă, pentru fanii acestui mare jurnalist și om de televiziune (aceste merite nu i se iau), poate fi de asemenea plăcută de cei care înțeleg probabil umorul altfel decât îl înțeleg eu, poate că e un unor inteligent dar nu i-am prins eu firul. Ce să zic? Nu mă pot aștepta să-mi placă chiar toate cărțile care ajung în mâinile mele, dar dacă reușesc să termin o carte (ceea ce în general fac), înseamnă că nu mi-am pierdut totuși vremea cu ea.