Pot să încep cu un oftat?
Am stat ghemuită și am citit cu lacrimile în colțul ochilor…m-a durut “extrem de tare” povestea lui Oskar Schell, am simțit-o “incredibil de aproape” și am citit-o cu sufletul. Am terminat-o cam în două zile și cred că puteam lejer să o termin și într-o zi, dar parcă nu doream să ajung la capăt, nu doream să mă despart de Oskar, credeam că aș fi reușit să-l alin fiind așa aproape de el, dar evident nu puteam.
În cartea lui Jonathan Safran Foer își face loc povestea unui copil care puteai fi chiar tu, care eram poate chiar eu.
Oskar avea 9 ani când în 2001 își pierde tatăl în atentatele de la 11 septembrie, tatăl cu care avea o relație atât de specială dispare pentru că întâmplător avea o întâlnire în unul din turnurile de la WorldTradeCenter. Oskar după cum spune chiar el este “dărâmat” și nimic înafară de poveștile pe care și le inventează singur nu pare să-i distragă atenția de la lipsa tatălui său. Povestea ia o turnură oarecum neașteptată când Oskar găsește în camera tatălui o vază albastră cu o cheie în ea, care la rândul ei se află într-un plic pe care scria Black cu un pix roșu. Aventura în care pornește Oskar este fantastică și în același timp extraordinară pentru că nu doar că îl face să-și simtă tatăl aproape dar îl duce spre descoperirea unei lumi pe care nici prin cap nu-i trecea că ar putea-o descoperi fără tatăl său. Dacă povestea lui Oskar te înduioșează, și pe alocuri te amuză cea a bunicilor săi te întristează și te marchează iremediabil. Dar ambele povești îți transmit aproape subliminal ideea de “pierdere constantă” pe care cu toții o resimțim în diferite momente din viața nostră: “E tragedia iubirii, cel mai mult iubești lucrurile de care ți-e dor.”, dar în același timp: “E mai bine să pierzi ceva decât să nu fi avut niciodată.” Cum să nu îți vină să plângi?
Cartea pornește cu multe necunsocute și ciudățenii, dar ca într-un puzzele piesele se găsesc unele pe altele și compun un tablou pe care îl poți admira abia la sfârșit. “Atâția oameni intră și ies din viața ta! Sute de mii de oameni! Trebuie să ții ușa deschisă, ca ei să poată intra! Dar asta înseamnă că trebuie să le și dai drumul să plece.” Consider că acesta este o lecție pe care Oskar va fi nevoit să o învețe pentru a putea el însuși să meragă mai departe. Și mai cred că aceasta este lecția care trebuie însușită de toți cei care au pierdut pe cineva pentru totdeauna.
Și nu uitați să spuneți celor dragi ce simțiți atunci când îi aveți lângă voi, pentru că “…if tomorrow never comes…”
Cartea este surprinzătoare atât prin conținut dar o să aveți o surpriză și referitor la forma cărții. Personal n-am mai citit o astfel de carte.
4 comentarii
;))
Si ia am dat apa la soareci citind povestea lui Oskar. Era asa de induiosatoare povestea. Dar deja imi stii toate parerile despre ea. :P
io*
Te inteleg perfect Bia. pt mine pe timpuri era o metoda de a "intra"in carti de a ma rupe de un prezent care nu ma incalzea cu nimic. de un prezent al brigazilor muncitoresti si a cozilor aproape la orice..ramaneau doar cartile cele care ma eliberau de ce era in jurul meu. si asa pe rand am privit incantat varfurile din Himalaya, plaja exotica din vreo insula din Pacific. am calatorit cu transamerican express. am tranversat Anzi din Argentina spre Chile si cate am mai "facut" luand doar o carte in mana
frumoasa carte. am citit-o si eu chiar inainte de Craciun si, la fel ca si tine, n-am lasat-o din mana pana nu am terminat-o.