Spre rușinea mea, dacă această carte n-ar fi fost la reducere, probabil aș fi trecut pe lângă ea lejer. Așa fiind la un preț derizoriu de 5 lei, am decis să o iau, mai ales că n-am prea citit autorii maghiari. Bine am făcut, pentru că am descoperit un Imre Kertesz extraordinar. Un autor de geniu, laureat al premiului Nobel pentru literatură în 2002 și al altor zeci de premii și distincții, un OM, nici evreu, nici ungur cu o viață pe care și-a închinat-o găsirii propriei identități. Ar putea fi un jurnal, ai zice că-s memoriile cuiva, pare o convorbire între eu și eu, dar defapt cartea e despre “Mine ca ALTCINEVA”.

Este trist, foarte trist, omul este marcat de viața pe care a petrecut-o în lagărul de la Auschwitz, peste tot e vorba de asta, nu se poate desprinde de ororile trăite acolo, pur și simlplu nu poate. Spune că “Dumnezeu a creat lumea, iar omul a creat Auschwitz-ul.” Autorul trăiește cu imaginea clară a realității, libertatea pe care a redobândit-o nu-i este suficientă, pentru că deși ajuns la vârsă venerabilă este suficient de lucid să vadă ce anume nu s-a schimbat în jurul lui.

Cartea are un registru filosofic desăvârit, citatele din Jung, Freud, Wittgenstein și chiar Cioran stau mărturie. În plus aforistica personală pare extrem de bine pusă la punct, chiar dacă pare că citează din “altcineva”. Cartea este o alegere foare bună, mă bucur nespus că am citit-o.

“Povestea mea s-a desprins, a căzut de pe mine: îmi pierd deodată echilibrul, asemenea cuiva care s-a rătăcit, care alunecă între trecut și viitor, iese din timp. Mai târziu mă voi redresa cu greu din această cădere și voi urma chemarea perseverentă, vocea care dindărătul negurii cenușii ce mă înconjoară, mă invită acum să trăiesc din nou. Dar în acest moment fără să știu nimic, stau pe ragul dintre viață și moarte, trupul mi-e înclinat în față, spre moarte, capul mi se întoarce în direcția vieții, picioarele mi se mișcă ezitant. Încotro pornesc? N-are importanță, pentru că persoana care va face acest pas n-am să mai fiu eu, va fi altcineva…

“Toate diminețile lumii se duc pe un drum fără întoarcere. Timpul trecuse.” Așa debutează unul din cele 27 de “capitolașe” ale cărții lui Pascal Quignard. Din primele capitole nu îți dai seama unde vrea să bată autorul, parcă tot ce povestește nu are noimă, dar spre final toate se leaga, tragic dar se leagă.

Un văduv își crește cele două fete departe de societate, peste asta el mai e și un real talent, un geniu al violei. După moartea soției , retras el exersează atât de mult încât ajunge să compună adevărate capodopere muzicale. Le învață și pe fete să cânte la același instrument și astfel trăiesc o vreme liniștiți dând concerte în trei la ei acasă. Toate însă par a se schimba în momentul în care un tânăr le bate la ușă pentru a lua lecții de violă. Refuzat inițial el se întoarce datorită însistenței fetelor pe lăngă tatăl lor, acest lucru le va schimba viața în mod iremediabil.

Prozator, eseist , traducător și autorul a peste 40 de romane de succes în Franța natală, Pascal Quignard a avut o copilărie umbrită de autismul și anorexia de care suferea. Apoi miraculos își revine și devine brusc interesat de studiul limbilor clasice. Așa ajunge să prindă gustul cititului și scrisului. Îi place să spună că: “Un om pe de-a-ntregul serios nu mai e om.”

Observația criticului la această carte era: ” Povestea spune că îndrăgostiții și disperații trăiesc în colțuri retrase. Și cititorii de cărți la fel.”

Vorbesc despre o carte pe care am terminat-o în ziua în care am luat-o și anume vineri, dar n-am apucat să scriu despre ea. Cornelia Blaga-Brediceanu este soția lui Lucian Blaga. Singura. Marea lui iubire. Medic de profesie, fără veleități de scriitor, dar o persoana dedicată total soțului ei și operei acestuia. “Jurnalul” îngrijit de Dorli, fiica lor și apărut anul trecut la Casa Cărții de Știință este o mostră din caietele ei pe care le-a ținut de-a lungul vieții dar care nu s-au păstrat decât într-o mică măsură.

Oricum sunt episoade din viața lui Blaga foarte frumos evocate, altele sunt cenzurate chiar de autoare, care în frica contextului istoric a rupt unele pagini, sau și-a făcut scrisul indescifrabil, mai ales acolo unde dădea numele unor persoane, sau evoca întâmplări care le-ar fi pus viața în pericol. Să nu uitam că familia lor a prins contur în momente istorice potrivnice oricăror manifestari.

Mi-a plăcut mult, mai ales că eram în temă cu viețile lor din “Luntrea lui Caron” sau “Tatăl meu, Lucian Blaga”. Pot spune că am fost surprinsă că am aflat și lucruri la care nu mă așteptam, de exemplul momentul în care Blaga nu mai putea lucra la Viena și au plecat iar la Berna (locul unde Dorli s-a născut), perioadă în care familia Blaga și-a cimentat relația cu familia lui Hugo Marti și tot ce a decurs de aici inclusiv prietenia pe viață a lui Dorli cu Rolf Marti.

Doamna Cornelia Brediceanu, i-a fost lui Blaga mai mult decât o soție, ea a fost “Blaga”. Bolnavă de alzheimer, pe patul de spital ea s-a indentificat cu soțul său în tot ce spunea când delira. Ajutorul pe care ea i l-a arătat în timpul vieții a fost dincolo e orice limită. Se spune că o femeie atât de inteligentă prea s-a pierdut stând atâta timp în umbra marelui geniu, dar ea așa a simțit că trebuie. A putut să treacă și peste episoadele foarte cunoscute ale “muzelor” lui Blaga, care practic o înșela cu acordul ei, dar hai să nu judecăm. În orice caz, Dorli a susținut că în ultimii ani de viață a lui Blaga, aceste muze au dispărut, iar ei au fost foarte apropiați, parcă nimic din trecerea anilor nu le-a afectat relația atât de solidă.

Ea nu a considerat niciodată că s-ar fi sacrificat pentru el, chiar dacă este destul de evident că asta s-a întâmplat…dar dragostea ei a fost foare mare și puternică. Dorli spune că de multe ori s-a simțit pe un loc secund în inima mamei sale, dar știind că tatăl său este cel important nu i-a păsat. E o lecție și asta, de câte ori nu ne punem problema că oferim mai mult decât merită celălalt? Uite că unii nu se întreabă, oferă totul necondiționat. Frumos…