Fără jenă admit că azi am fost pentru a doua oară în viaţă la Teatrul de Păpuşi. Am o colegă actriţă acolo şi azi a jucat în Scufiţa Roşie. A fost o experienţă extraordinară, mi-a plăcut enorm. În primul rând sala era plină de copiluţi de 6-7 ani, care urlau, răspundeau actorilor, se fâstâceau dar emanau atâta veselie ca te molipseai fără să poti riposta. Am ajuns la concluzia că e o metodă de terapie antistres, ceva fantastic. I-am zis colegei mele să nu renunţe nicodată la asta, pentru nimic în lume, pentru că un astfel de job te poate ţine în viaţă fără bani sau alte satisfacţii materiale.
O oră cât a ţinut piesă am zâmbit nonstop, iar felul în care copiii ăia m-au privit uneori speriaţi de lup, alteori amuzaţi de stejărei sau scufiţe m-a umput de afecţiune.
Am mai fost invitată şi la alte piese unde cred că am să merg şi numai pentru simplul fapt că mă întorc de acolo alt om, mai bun. Ce puţin ne trebuie uneori că să redevenim copii, ce putin ne trebuie ca să înţelegem că defapt e mai bine să nu devenim MARI niciodată.
