- Titlu: Scafandrul si fluturele
- Autor: Jean-Dominique Bauby
- Editura: Humanitas
- An aparitie: 2008
- Ediție: editia I
- Pagini: 120
- Format: 13×20 cm
- Colectie: Memorii și Jurnale
- Această carte face parte din acele cărți pe care nu doar că nu le vei uita niciodată pentru că nu ai cum ci si pentru că nu ai de ce. Povestea reală a fostul redactor șef de la Elle France, Jean Do Bauby este dincolo de orice imaginație, transpusă în carte ea pare cu totul SF, și până la un punct chiar așa mi-am dorit să fie…
Jean Dominique Bauby, “Jean Do” este un bărbat tânăr, înainte de toate tatăl a trei copii mititei, divorțat, dar profund îndrăgostit de o tânără destul de superficială, nu condamn doar spun. Jean Do are de toate, libertate, bani, lumea la picioarele lui, carieră, copii, iubire. Și într-o zi pe când își ducea copilul (băiatul cel mare) la teatru, se întâmplă tragedia. În urma unui accident vascular, pe care nimic nu-l prevestea, Jean Do se trezește într-un spital după 3 săptămâni de comă și descoperă cu stupoare că deși conștient de propriul trup și propria viață nu poate decât să-și miște ochiul și pleoapa stângă, în rest tăcere și nemișcare.
Jean Do, află la scurt timp că suferă de ceea ce se numește sindromul “locked-in”, o afecțiune extrem de rară, care s-ar putea traduce astfel: trupul și-a pierdut toate funcțiile motrice, dar creierul funcționează la parametrii normali în ceea ce privește gândirea, omul este lucid și confuz pentru că nu știe ce i se întâmplă, practic propriul trup devine un coșciug pentru viața omului care devine la rândul său un mort viu. Terifiant.
Oricine în această condiție și-ar pierde mințile, însă nu și Jean Do. Cu ajutorul unei terapeute și a unui alfabet ordonat după frecvența cu care literele apar în cuvintele din limba franceză el reușește să comunice prin bătăile pleoapei. Și nu doar atât, reușește să scrie o cartea (să o dicteze) prin bătăile pleoapei. Aceasta este cartea, mărturia unui fluture prins pentru totdeauna în costumul de scafandru.
Jean Do moare la 10 zile după publicarea cărții, glumind până în ultima clipă, tratând viața ca pe singurul bun pe care îl mai avea, acceptând că moartea nu e cel mai rău lucru care ți se poate întâmpla. Zbuciunul interior, zbuciunul celul care se trezește viu într-un mormânt depășește cu mult, zbuciumul celui care a murit deja.
“Cateva sute de mii de batai de pleoapa — pentru ca noi sa putem vedea lumea si altfel”.
Am văzut și filmul (foarte apreciat și premiat), dar despre el într-o altă postare.