Vă spun sincer că într-o țară în care zilnic te sperie zeci de lucruri și sute de oameni, care nici măcar nu poartă mască, ci așa sunt ei, mă mir că o sărbătoare ca Halloween-ul are succes, dar să nu ne speriem totuși căci eu azi sar peste partea cu sărbătoarea și las Halloween-ul doar în titlu. Tangențial se potrivește cu articolul ce urmează a fi scris. Și nu, nu mă deranjează, să sărbătorească fiecare ce vrea, în plus magazinele arată “sumbru” de bine în perioada asta, eu apreciez efortul, copiii se distrează etc (marketing, evidemment) :)

Postarea însă rămâne puțin morbidă (sau nu), pentru că o să vă vorbesc despre un cimitir, dar unul cum altul nu-i, un Cimitir Vesel. Aproape că nu am crezut pănâ nu am văzut și tare mi-ar plăcea ca, de fapt, să arate așa toate cimitirile. Am ajuns la Săpânța într-o primăvară ploioasă, dar cerul zbucuimat intensifica culorile, în special albastrul predominant al celebrelor cruci cu mesaje amuzante, pentru că da, la Săpânța nu e loc de lacrimi în fața crucilor solemne și anoste, ci poate fi chiar un loc… haios. Crucile viu colorate descriu în rime cu umor viața și moartea celor înmormântați acolo și dacă am înțeles eu bine, un loc de veci într-un loc de o asemenea importanță turistică nu poate avea oricine, iar cei care îl au l-au cumpărat cu bani grei.

Umorul oamenilor nu are limite și trece granița aceea dintre lumea de aici și lumea de dincolo, dar o face într-un mod inedit ca și cum ar vrea să ne spună că jalea nu stă în morminte reci și că poate moartea nu este chiar cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla ori că nu există un timp potrivit pentru a muri și pentru a trăi, ci totul este un întreg “colorat” și fără margini. Cu siguranță Marquez nu a vizitat Săpânța când a spus că “nu moartea ci viața este fără margini“, dar cei de la Săpânță, cu siguranță, fără să-l fi citit pe Marquez au ilustrat asta minunat. Da, în cimitirul de la Săpânța totul e viu, uiți unde ești și te miri că nu te încearcă niciun sentiment de amărăciune ci un fel de apreciere dincolo de orice timp, pentru cei plecați și etern necunoscuți ție. E momentul în care ai impresia că lumea asta atât de înverșunată merită circumstanțe atenuante din simplu motiv că toți oamenii par a avea umor, chiar dacă de cele mai multe ori nu pare…

Povestea nu e chiar atât de veche, vine de prin 1935 doar, dar a câștigat în valoare rapid și nesperat, iar lumea venea să vadă minunea. Stan Ioan Pătraș, un anonim sculptor în lemn la acea vreme, începe să sculpteze pe crucile pe care le realiza pentru cimitirul din sat și niște texte rimate care povestesc oarecum câte ceva din viața celui răposat… În timp, ideea este din ce în ce mai apreciată, iar ea se integra perfect în stilul de viață maramureșan. Sculptorul adaugă acestor rime din ce în ce mai multă culoare și savoare, își împodobește și casa cu sculpturi colorate și continuă să sculpteze la început până la 10 cruci pe an… însă la moartea sa, din 1977, Cimitirul Vesel care îi poartă amprenta ajunsese să fie locul a peste 700 din lucrările sale. Evident creatorul acestui loc deosebit în România este înmormântat tot aici, și-a comandat crucea în timpul vieții și ea a fost realizată de doi elevi de-ai săi, epitaful și l-a compus singur și îl puteți citi și acum pe crucea sa de la Sâpânța. În momentul de față, continuatorul tradiției crucilor de la Săpânța este Dumitru Pop, care a ales să și locuiască în casa maiestrului său și să o întrețină ca atelier și muzeu.

Turiștii curg valuri aici, într-o banală zi de joi autocarele cu turiști opreau la Săpânța cu entuziasm, se fotografiau cu crucile albastre, își cumpărau suveniruri (cruci în miniatură, m-am ales și eu cu una), râdeau și plecau mai departe. Pentru turiști viața mergea mai departe în altă parte, pentru Săpânța viața continua acolo, nealterată și la fel de viu colorată în verdele vieții, galbenul fecundității și fertilității, roșul pasiunii și pentru că așa ne-am obișnuit, negrul morții, simbolistica transcende timpul, iar el nu stă pe loc, chiar dacă uneori așa pare…

Am refăcut albumul cu poze de la Săpânța, scuzați naivitatea multora, aproape 6 ani se simt :)