“Ne-am obișnuit să-i glorificăm pe sportivi. Să-i ambalăm în locuri comune și în clișee uleioase. Să facem din ei ambasadori de conjunctură sau cotizanți la vistieria bucuriilor noastre zilnice. Eventual să-i transformăm în modele. propune un alt tip de abordare nu neaparat demitizantă, dar în orice caz realistă. Radu Paraschivescu ne amintește că au existat mari campioni care au ieșit în arenă și s-au comportat penibil, brutal sau fals. Câteva dintre rateurile lor atitudinale sunt descrise ironic pe alocuri caustic, în minieseurile din acest volum. Pusă la treabă, memoria îi readuce din cotloane pe campionii corigenți la bunul simț, fiindcă e bine să știm că sportul nu este nici pe departe o rezervație de nuferi. El cuprinde fotbaliști trișori sau decerebrați, boxeri ispitiți de ritualuri antropofage, maratoniști hoțomani și patinatoare care schimbă ierarhiile cu ajutorul răngilor și al bodyguarzilor. Iar noi vorbim prea mult despre fair-play și prea puțin despre renunțarea la criterii.”
Citatul pe care l-am dat descrie cartea mai bine decât aș fi făcut-o eu cu frazele mele, citatul se află ca o postfață pe coperta de final a cărții. Curiozitatea și numai ea m-a pus în mâini această carte, dar tot ce pot spune e că dacă iubești sportul, cartea o să-ți provoace repulsie la tot ce înseamnă el, sau aproape tot, pentru că este pe alocuri năpraznică, dar ideea ei este genială, îti trebuie curaj să o citești obiectiv.

S-a nimerit să citesc cartea Mihaelei Rădulescu tocmai acum când ea se află într-un monstruos scandal monden pe care nu vreau să-l comentez.
Vreau în schimb să spun câteva cuvinte despre cărticică. Polirom s-a gândit să reunească articole de-ale vedetei care apăruseră in revista ELLE, într-o carte la care Mihaela eventual să atașeze alte scrieri mai mult sau mai puțin jurnalistice. Cum probabil Mihaela a realizat ca mai ales acum vedetele fac de toate s-a gândit că-i OK să publice și o carte. Prefațată de marele Alex. Leo Șerban, având parte de o promovare excesivă și de o imagine “pă măsura Rădulescii”, în 2007 când s-a lansat s-a cumpărat în prostie. Filantroapă din fire, ea donează tot ce câștigă din vânzarea cărții unuie Asociații Umanitare sau cam așa ceva.
În carte Mihaela vrea oarecum să arate cât de “normală” e ea ca persoană, cum nu poate dormi noaptea de grija faptului că puștiul e un copil de bani gata, cât dor îi cuprinde pe miliatrii din Irak și câte și mai câte subiecte din cele mai diverse și din cele mai fără legătură cu faptul că ea dorea să scrie despre lucruri simple.
Unele fraze sunt chiar comice, altele poate triste, dar sunt și câteva demențiale, aproape aforistice cum zice chiar Alex. Leo Șerban. Nu știu dacă autoarea chiar a crezut tot ce a subliniat în carte dar ea părea destul de convinsă de faptul că deține niște adevăruri care sinceră să fiu se pare că nu i-au folosit la nimic în viața de zi cu zi atâta timp cât momentan se află într-o situație extrem de delicată cam pe toate planurile.
Nu sunt un fan, dar nu am nimic cu ea, nu vreau să o desfințez că se ocupă alții de asta chiar acum, dar vreau să zic, că pe undeva suntem într-un moment când această carte nu prea are sens, pentru că e genul de carte care nu mai valorează nimic fără imaginea pe care autoarea o avea la vremea respectiva (famile, iubire, soț minunat, carieră fără cusur).
Pentru fani, dar și pentru copilul ei care nu merită nimic din ceea ce i se întâmplă sper doar ca lucrurile complicate să se remedieze,

O carte care o să-ți placă la nebunie se cunoaște după primele 10 pagini. Ei bine, eu mi-am dat seama că o să savurez cartea ca pe o bezea după prima pagină (asta ca să nu zic totuși primul rând, că poate par prea superficială, deși vreau să spun că primul rând e chiar mișto).
De ce mi-a plăcut atât?
Pentru că mi-a răspuns la câteva întrebări printre care și întrebarea: De ce suferă femeile până la depresie atunci când sunt părăsite? Despre asta e cartea. Scrisă la persoana I de o scriitoare ciudată, pe care multă vreme nimeni nu o știa, nimeni nu-i văzuse fața, dar care deși prin ficțiune (așa susține ea) crează un roman simplu dar de efect. Mie mi se pare aproape imposibil ca cineva care să nu fi trecut prin experianța similară eroinei Olga, să poată să scrie așa o carte, de aceea autoarea pare că se identifică perfect cu personajul.
Acțiunea cărții se întinde hai să zicem cam pe durata unui an, poate chiar mai puțin, dar intensitaea poveștii este copleșitoare, sunt zile prezentate amănunțit, cu trăiri complexe care imbină perfect narațiunea cu psihanaliza, cu absurdul poate și evident cu agonia.
Titlul e frunos, nu știu dacă reprezintă total cartea, pare prea fără substanță față de conținul extrem de stufos al cărții, dar hai că merge.
Și nu, nu spun răspunsurile care l-am primit în urma lecturii…important e că le-am găsit :)

Cartea care a apărut săptămâna trecută cu ziarul Săptămâna Financiară mi-a atras atenția pentru că din câte citisem nu se expuneau doar niște povești ale unor personalități ci se și comenta pe marginea lor. După o poveste bine spusă susținută de biografia aferentă, urma un comentariu amplu făcut de un psiholog/psihanalist pe marginea trăsăturilor de caracter și ale alegerior de viață. E interesantă nu doar pentru că unele personaje chiar dacă au titulatura de “celebre” mie nu-mi erau foarte cunoscute ci și pentru că am înțeles unele aspecte și despre cele care îmi păreau fff cunoscute. Am descoperit și lucruri pe care le-am trecut cu vederea în poveștile cunoscute, unele mi-au dat de gândit, altele mi s-au părut chiar puierile, dar esențialul l-am reținut: de multe ori povestea știută “la prima mână” nu e ceea ce pare.
Pentru cârcotași cartea e bună, de asemenea pentru psihologi sau psihologi în devenire e mai mult decât recomandată, iar pentru noi ceilalți e o lectură relaxantă și nimic mai mult.

Stiu cine e Dan Chișu de televizor. Parcă avea o emisiune culinară pe Realiatatea, dar cred că este și promotorul fesivalului de film Dakino. Ei bine, Dan Chișu mai este și autorul unui hai să zicem roman autobiografic, intitulat sugestiv “Singur sub duș”. De carte știu de ceva vreme, dar doar acum mi-am facut timp și am citit-o. Aș zice că e un tratament antodepresiv să citești despre un reprezentant al “sexului tare” aflat la limita depresiei din cauza relațiilor eșuate și alegerilor proaste făcute în viață vis a vis de femei. Ce e interesant e conținutul extrem de deschis al relatărilor, limbajulul destul de colorat, dar peste toate notorieatea femeilor despre care “DonJuandeRomânia” se laudă ca i-au încălzit patul și nu doar patul. Astfel că fără a fi cărcotaș, fără a ști multe despre viața mondenă te prinzi rapid de ce cucoane vorbește dânsul, chiar dacă a avut decența de a nu le folosi numele real.
O fată care citește cartea s-ar putea să înțeleagă mai bine anumite cotloane ale sufletului masculin, dar un băiat care va lectura ar putea fi dezamăgit de unele lamentări ale cuceritorului nostru.
Una peste alta, cartea nu e mare valoare literară, dar poate avea valențe de împrospătare a spiritului de aventură, sau chiar poate avea efectul invers și te pune pe tine ca barbat să stai cumine-n banca ta dacă nu vrei să rămâi singur…și nu doar sub duș…
“E cumplit să nu ai cu cine să împarți bucuriile vieții. Asta nu înseamnă că viața pe care o duc eu acum, în momentul ăsta e vreo bucurie, mă refer la seara asta din care încerc să -ți povestesc câte ceva, că sunt trist și că nu am cu cine să împart viața asta de doi lei, NU, mă refer la momentele frumoase ale vieții, în care te bucuri cu adevărat.”

Cartea olandezului P.F. Thomese ar putea fi şi chiar este inclusă de Humanitas în colecţia “Memorii şi Jurnale”. Se poate citi într-o zi, însă de scris despre ea e destul de greu.
Rezum doar adevărul: “O mamă şi un tată îşi pierd copilul născut de cîteva săptămâni…pe Isa, fiica lui Thomese”.
Ce se povesteşte nu e cum a murit copila, nu ce boală a avut, nu cum au reacţionat părinţii la asta ci mai degrabă cum tatăl a încercat prin nişte scrieri poetico-eseistice să răspundă la banala întrebare “De ce?”
El nu oferă soluţii de depăşire a unei asemenea tragedii ci face o sumă a trăirilor care pot încerca (la modul strict general) un părinte care îşi pierde copilul pe care nici nu a apucat să-l cunoască.
Cartea este tristă, nu recomand citirea ei nimănui care se află într-o “pasă proastă”, dar poate din curiozitate cineva va dori sa afle “cu ce preţ a luat naştere acestă splendidă carte” (Vrij Nederland).

Cărticica despre care vorbesc mi-a atras atenţia din cauza autorului, cunoscut din emisiunile extrem de feminste ale Mihaelei Tatu. Odată devenit cunoscut Bebe a scos 2 cărticele la Humanitas care au avut un succes nesperat. La 5 ani după acest succes a ajuns una din ele şi la mine. Se numeşte “Cuplul Conjugal, ori la bal, ori la spital”. Pentru foarte mulţi cartea şi peronajul în sine pot fi considerate adevărate prostioare, dar…există un dar.
Poate mulţi ar trebui totuşi să citească cartea asta. Dincolo de situaţiile tragi-comice şi expunerea lor plină de umor se ascund multe înţelesuri, sau mai bine zis neînţelesuri legate de convieţuirea alături de cineva. Până la urmă tipul e psiholog, deci ştie ce vorbeşte, evident pentru alţii pentru că lui se pare nu i-au folosit având în vedere că are 2 sau 3 căsnicii ratate.
În fine asta nu e problema mea.
Am să închei cu cu un citat care poate va trezi în cineva interesul asupra cărţii.
“Unii reuşesc în dragoste, alţii nu. Unii au parte de perechea pe care o merită, alţii acceptă orice. Unii visează jumătatea ideală, alţii se trezesc cu certificatul de căsătorie sub pernă. Unii, alţii. Orice om cu scaun la cap se întreabă de ce unora le ies toate şi altora nu. Inclusiv în iubire. Răspunsul e simplu: au încredre în ei sau nu.”