În martie 1920, aflat la Cluj-Napoca, Blaga notează ca prefaţare la Cultură şi cunoştinţă:
“S-a spus că vremea noastră e destul de coaptă şi de bătrână pentru ca să se poată crea o filosofie a istoriei, mai restrâns a culturii. Noi credem că istoria e destul de veche ca să putem privi chiar şi creaţiile cunoaşterii sub unghiul de vedere al acestei filosofii” .
Foarte bine documentată şi argumentată, teza de doctorat a lui Lucian Blaga concentrează mai multe elemente definitorii ale gândirii blagiene, autorul merge de la Ideile şi variabilitatea lor funcţională, la Legea valorilor Maxime şi Problema ştiinţifică. Deoarece consideră problema cunoştinţei ca privită dintr-un punct de vedere prea general şi dorindu-şi o teorie a cunoaşterii peste adevărul şi falsul lucrurilor, Lucian Blaga îşi exprimă vădit intenţia realizării unei sinteze de proporţii în ceea ce priveşte cunoştinţa şi valenţele ei culturale. Se întreabă:
„Teoria cunoştinţei […] n-am putea-o îmbogăţi cu o metodă mai puţin încercată: cu cea culturală?” .
Încă de foarte timpuriu, Lucian Blaga a început treptat să-şi consolideze poziţia de gânditor al lumii, întrebându-se mereu, dacă este posibil oare să devii o personalitate înainte de a fi om cu tot ce implică asta: natură, patimă, luptă şi dorinţă. În scrisorile trimise Corneliei Brediceanu, Lucian Blaga îşi exprimă credinţa că îşi modelează viitorul în concordanţă cu concepţiile personale despre lume. În aceste coordonate se conturează preocuparea lui Blaga pentru problema istoriei, subiect care va fi îndelung dezbătut în toată opera sa filosofică. Deoarece el spune că
„omul simte nevoia să lămurească diferite lucruri” .
Din această dorinţă a omului se nasc ideile pe care autorul le numeşte metaforic organe ce corespund nevoilor sufleteşti, care privite din perspectiva filosofiei istoriei, se îndreaptă în două direcţii:
„Deoparte se crede că fenomenele istorice sunt stăpânite de legi asemenea celor ale ştiinţei naturale, iar de cealaltă parte se tăgăduiesc legile. Unii presupun că istoria se repetă, alţii – că istoria e ireversibilă, o continuă creaţiune în fiecare stadiu, unică, individuală şi nouă” .
Blaga a stăruit că această problemă îl interesează numai pentru că se referă la dezvoltarea culturii, punctul central al tezei sale, şi, dacă se observă că ar exista fenomene care se repetă sau că în desfăşurarea ideilor există nişte reguli, atunci ar fi putut spune că există legi şi în istorie. Dacă dimpotrivă toate cele enumerate mai sus nu se întâmplă, atunci se poate exclude existenţa legilor în istorie. Cu aceste concepte a lucrat Blaga teza de doctorat, punându-ne în faţa unui studiu filosofic riguros, o lucrare completă despre cultură şi creaţiile cunoştinţei:
„Creaţiunile cunoştinţei iau parte la procesul prin care trec toate creaţiunile culturale fără deosebire. La o teorie definitivă a ideilor îşi dă contribuţia şi filosofia istoriei. Teoria cunoştinţei e în parte un capitol al filosofiei istoriei sau mai restrâns al filosofiei culturale” .
