Reversul medaliei ("Medalia nu e niciodată numai a ta")

 

Titlu: Reversul medaliei
Autor: Andreea Răducan (nu scrie rău, ca și compoziție mă refer)
Editura: Cărțile Tango, 2010
Nr. pagini: 163
Preț: 32 lei în Diverta (un pic scumpă)
Nota: 9,837 :)
 
 
Dacă m-aș mai naște încă odată aș vrea să fiu tot gimnastă...
 
Pentru cei care sunt familiarizați cu ce s-a întâmplat la Sydney în 2000, cartea Andreei Răducan vine ca un jurnal peste ani, ca o pânză intactă care a căzut peste toată acea poveste care a răscolit mapamondul, povestea unei fetițe careia i s-au luat pe lângă un titlu și o medalie și visele, toate visele de atunci.
 
În acea zi de septembrie 2000 am alergat într-un suflet de la școală și când am intrat pe poartă tati era în curte: “hai repede să vezi măcar premierea… sunt toate trei pe podium!!!”. Îmi abandonasem geanta și alte treburi și m-am postat la TV în poate cel mai glorios moment al României, din istoria sportului. Niciodată nu m-am simțit mai mândră că sunt româncă decât atunci și nici de atunci nu am mai simțit asta chiar așa.
 
Cu o noapte înainte, din cauză că mă gândisem la cât de minunat ar fi să ia România toate cele trei medalii de la individual compus, am visat că lucrul acesta se și întâmplase, de aceea uimirea mea a fost cu atât mai mare. Peste trei zile uimirea avea să-mi fie și mai mare, din păcate.
 
Tot ce știam era că, dacă fac lucrurile bine și corect, pot deveni campioană și gata! E un lucru pe care nimeni nu ți-l poate lua. Eram naivă, am înțeles mai târziu că în viață, ți se poate lua tot ce ți se cuvine, doar într-o clipă, indiferent dacă e corect, moral sau legal.
 
Peste trei zile Andreei i s-au luat meritele din cauza banelei pastile de Nurofen (încă mai cred că producătorii trebuie să-i dea un salariu pe viață pentru ce reclamă le-a făcut). Dar, tot atunci Andreea s-a maturizat peste noapte și nici nu vreau să îmi închipui cât de frustrante trebuie să fi fost acele momente. Numai un sportiv complet poate trece peste ele așa cum a făcut-o ea și pentru tot ce s-a întâmplat atunci “sub drapelul olimpic” atât de ridicat în slăvi, Andreea merită o medalie în plus, medalia de onoare.
 
Recunosc că am așteptat într-un fel această carte ca să mai aflu lucruri pe care atunci nu aveam cum le afla, dar unele dezvăluiri nu mi se par ireale și îmi întăresc concluziile pe care le-am tras atunci la 15 ani… și anume: pe prea mulți i-a deranjat acel podium și ca atare au lovit năpraznic, uitând că distrug până la urmă un copil frumos. Dar și mai clar am înțeles acum că mai erau și alte și alte subtilități, unele referitoare la Țiriac care nu a mai ajuns în staf-ul olimpic după acest incident și altele care se referă chiar la această țară cu lungă tradiție în gimnastică. Prea au încurcat “fetele astea de aur” planurile altora… Ce mârșăvie îngrozitoare…
 
Ca idee cartea Andreei este despre Sydney, dar și despre drumul până la Sydney, drum presărat cu mari iubiri și prietenii care rezistă și azi, cu greutăți dar și cu frumuseți, cu despărțiri de părinți și figuri părintești regăsite în alți oameni. Cartea este una și sentimentală până la urmă, ea este dedicată de Andreea, tatălui ei care a părăsit-o fără voia lui mult prea devreme, tatălui care i-a spus: Urcă fără frică, tata te așteaptă la capătul bârnei.
 
Mi-a plăcut mult acestă mărturie, această relatare, subiectivă desigur, dar care cu siguranță va deveni un document pe care sper să-l citească și alții. Și mai sper ca într-o zi, cumva, pe undeva, Andreea să-și recapete titlul și medalia… pentru că între timp visele și le-a recăpătat, azi ea este o tânără frumoasă cu un viitor strălucit și mii de planuri care își așteaptă realizarea.
 
Pe lângă toate acestea, eu zic că ai și ce să înveți din această carte, eu una mi-am însușit câteva idei, câteva lecții, pentru că e frumos să înveți din viața cuiva, mai ales din viața cuiva pe care admiri. Eu pe Andreea o admir și nu că ar mai avea rost să spun eu aici ce a spus tot globul de 10 ani încoace, dar ea a fost, este și va rămâne Campioana absolută de la Sydney.
 

Jurnalul fericirii

 
Titlu: Jurnalul Fericirii
Autor: N. Steinhardt
Editura: Polirom, 2008
Nr. pag: 750
Împrumut BCU Cluj
Nota: 9,50/10
 
Cred că ideea de a scrie despre o carte imediat ce ai citit-o este cea mai bună, în felul acesta nu se pierde nimic din ceea ce ai simțit când ai dat ultima filă. De aceea am decis să scriu acum la cald despre Jurnalul fericirii, ca să nu pățească ca multe alte cărți pe care le-am citit anul acesta și care nu doar că acum parcă îmi sunt indiferente dar nici nu mai știu ce să scriu despre ele pentru că au trecut luni bune de când am ieșit de sub impresia lor.
 
Totuși despre acest Jurnal și despre o altă carte vreau neaparat să mai vorbesc până la vacanță, merită să mă precipit să scriu acum, până încă mă bântuie.
 
După cum lesne ați putut observa, nu am notat această carte cu 10 pentru că deși mi-a plăcut mult, dintr-un anumit punct de vedere mi-a înșelat așteptările. Cartea lui Nicu Steinhardt este exact acel fel de carte pe care îmi doresc să o citesc, adică o carte intimă până la ultimul înveliș al sufletului, dar care lasă loc de interpretare.
 
Pentru cei care poate nu știu exact cine este Steinhardt și care este povestea Jurnalului în mare, îi trimit la pagina autorului de pe Wikipedia (nu-i profi, dar e util ca să nu mă lăbărțez eu acum).
 
Jurnalul fericirii este după cum însuși autorul avertizează un testament literar care constă într-o mărturie cutremurătoare ce cuprinde anii de închisoare ai autorului, dar și multe alte flesh back-uri menite de a întregi istorisirile. Per ansamblu, cartea și arată ca un jurnal, dar unul foarte fragmentat, pe care dacă nu-l parcurgi cu atenție este foarte probabil să nu mai înțelegi chiar totul.
 
Deși am împrumutat-o de la bibliotecă ca să regăsec în ea ceva ce m-ar ajuta în lucrul meu cu Blaga (o găsisem într-o Bibliografie), la scurtă vreme s-a dovedit prea puțin folositoarea scopului, dar am zis că nu o voi abandona pentru că începuse să-mi placă. De fapt, cred că începutul ei, mai ales, ar trebui să placă oricui, este tulburător de frumoasă povestea arestării împletită cu părăsirea casei și a tatălui bătrân dar foarte înțelept, care reușește să facă din acestă tragedie un fel de comedie neagră a la Tarantino. Primele 100 de pagini le-am citit cu sufletul la gură, apoi încet cartea a scăzut ritmul, iar eu m-am regăsit din ce în ce mai puțin acolo.
 
Desigur, cartea este una profund spirituală, în pofida a tot ceea ce dorea autorul să demonstreze. Dar cu un minim dram de afecțiune poți înțelege de ce un evreu trecut prin ororile comunismului a ales să se boteze în rit ortodox și mai apoi după ce ispășește doar 5 ani din cei 12 de condamnare să înceapă să-și caute un loc în care să i se dedice lui Dumnezeu. Aș fi ipocrită să spun că nu înțeleg așa ceva. Chiar cred că acestă este singurul mod în care pot înțelege aceste alegeri de sihăstrie, modul altruist al nejudecării și modul înspăimântător al chinului de a fi supus chinului.
 
Povestea din închisoare a fost cu atât mai dură cu cât ea este 100% reală. Iar fericirea acumulată în închisoare este cu atât mai importantă cu cât pare complet ireală. Autorul oricum credea că dacă din închisoare pleci și de pe urma suferinței te alegi cu dorințe de răzbunare și cu sentimente de acreală, închisoarea și suferințele au fost de haram, așa că, deși în tortură de neîndurat, Nicolae Steinhardt alege creștinismul, sau cum o numește el, rețeta de fericire.
 
Ororile nu încetează, dar beatitudinea și liniștea pe care autorul o resimte după creștinare, chiar în închisoare par singurele lucruri care îl mențin în viață. Poate mulți au observat că accentul nu este pus pe chinuri nici măcar într-o singură pagină a cărții, ci pe ceea ce s-a putut învăța în carceră, bazat pe alegerile fericite, făcute în suflet, căci în altă parte nu încăpeau. În definitiv, vămile văzduhului sunt numeroase, însă aici pe pâmănt la vama care nu poate fi înșelată proba constă în starea de fericire.
 
Pentru creștini, mai ales pentru cei practicanți, care merg cu abnegație la Biserică, care țin posturile și care se roagă de mai multe ori pe zi, care mai au puțin și dau în habotnicie, această carte s-ar putea să fie considerată superficială. Dimpotrivă, pentru cei care sunt doar spirituali și nu creștini, acestă carte va fi aspru pedepsită, pentru că în ea se recunoaște pregnant latura teologică. Așa că Jurnanul s-ar putea să aibă un destin paradoxal, să fie respins din două părți și să nu convină nimănui. Dar, la fel de paradoxal, poate plăcea ambelor tabere, pentru că deși măgulește prin faptul că creștinismul nu se confundă cu prostia, prostia e un păcat (se subliniază asta în atâtea rânduri că mi-a trecut prin cap să le număr), cartea lasă loc de diverse interpretări.
 
Aș mai spune multe despre această carte, poate chiar m-aș incince într-o polemică cu cineva, care ar avea o părere total diferită de a mea. Aș discuta mai ales pe problemele teologice și poate chiar ar fi o discuție constructivă. Dar, aceasta este o carte care document. Cum să polemizezi pe viața cuiva? Dacă aceasta a fost viața și acesta a fost modul ales de a o povesti, cine suntem noi să judecăm aspru?
 
O să închei cu un citat din care am avea atâtea de învățat: toate le putem afla, toate le putem cunoaște, toate le putem învăța. Credem că știm ce e suferința, că nu mai putem avea surprize, că am mers până la capăt. Da de unde! Suferința e veșnic nouă, proteică la infinit, oricând proaspătă. Și cu toate acestea, cu toată această suferință, pe ultima pagină a jurnalului stă scris: Mai fericit este A DA, decât A LUA.
 

Povestea fără sfârșit

Titlu: Povestea fără sfârșit
Autor: Michael Ende
Traducere: Yvette Davidescu
Editura: Polirom, 2005
Nr. pag: 416, format mare
Preț: 20 de lei în Anticariatul Dacia, Cluj
Nota: 10/10 (pentru că merită)
 
Deși ieri am fentat puțin “săptămâna cărților” postând o poezie care nu mi-a dat pace o zi și două nopți (haha, rămâne la aprecierea voastră dacă se încadrează în tema acestei săptămâni sau nu), azi încheiem această săptămână într-un mod pe care, recunosc, l-am gândit dinainte; scriind despre una dintre cele mai frumoase cărți ale copilăriei: Povestea fără sfărșit a lui Michael Ende.
 
Dar nu o voi face oricum, ci într-un fel răspunzând unei lepșe pe care am senzația că am mai făcut-o, dar poate doar am gândit-o fără să o las scrisă undeva. Leapșa se referă la perioade din viața noastră, care ne-au fost influențate de anumite cărți (vârste și cărți). O să răspund într-o singură frază: DA, viața mea a fost influențată de anumite cărți, dar nu de toate la timpul potrivit, adică în copilărie nu am citit toate cărțile care trebuiau, în adolescență am citit peste ce trebuia, dar fără să fiu ghidată, iar acum, în tinerețe, ca să zic așa, îmi bag nasul în tot și-n toate și iau de pe unde apuc tot ce apuc și tot ce-mi place și abia acum pot să spun că apreciez cărțile la justa lor valoare, copilăria și adolescența nu au reușit ce a reușit această perioadă ce a început pe la 20 ani, să-mi aducă setea de lectură care continuă și azi.
 
Cartea lui Ende, se încadrează perfect în “vârste și cărți”. Nu am citit-o în copilărie și recunosc că nici nu știam de ea. Nu am regăsit-o în adolescentă și tind să cred că dacă o citeam atunci m-ar fi plictisit îngrozitor, căci atunci căutam altceva și nu mi-a dat târcoale nici măcar în “perioada marilor căutări” pe care am traversat-o, ce-i drept căutând tot altceva, însă mi-a ieșit în cale anul acesta, iar de când am terminat-o de citit, se încadrează în categoria “nu aș fi știut ce pierd”. Povestea fără sfârșit este povestea tuturor poveștilor, iar Bastian Bux este alter ego-ul fiecărui cititor care a trăit sentimentul dezolării la finalul fiecărei cărți terminate. Nu și-a dorit nimeni ca o carte să nu se mai termine?
 
Povestea fără sfârșit pornește însă de o altă întrebare legitimă: Ce se petrece de fapt într-o carte cât timp stă închisă? Iar răspunsul este: Nimic. Dacă nu este deschisă și implicit citită, o carte practic nu există.
 
Bastian Balthazar Bux fură dintr-un magazin în care se ascundea de colegii care îl alergau râzând de el, o cartea numită Povestea fără sfârșit. Pentru că realizase că nu făcuse un lucru tocmai bun, nu are curaj să meagă acasă, unde oricum singurul părinte care îl creștea, adică tatăl său nu-i acorda atenția cuvenită. Bastian se refugiază în podul școlii sale și devorează paginile cărții gândindu-se cum să facă să-i ajungă mâncarea și cum să își împartă capitolele până la lăsarea întunericului. Din acest moment cartea se “despică” în două povești, cea a lui Bastian și cea a eroului romanului, a lui Atreiu, foarte ingenios redate prin prezența a două culori ca cei mici să priceapă care e povestea cui…
 
Povestea lui Atreiu este practic un basm a cărui acțiune are loc în Fantazia, tărâmul tututor poveștilor și cărților. Acest tărâm este în primejdie pentru că Nimicul este pe cale să înghită tot. Acest lucru se întâmplă pentru că nu mai are cine să inventeze povești. Pentru a opri înaintarea Nimicului, Împărăteasa Copilă încredințează lui Atreiu rolul de a găsi pe cel care va salva regatul.
 
În acest moment noi ne dăm seama că cel ales este Bastian (nu știu dacă și un copil realizează asta când citește), însă intervine curiozitatea: în ce fel anume, poveștile lor se vor întâlni? Povestea în ramă, devine un tablou perfect doar în momentul în care Bastian pășește în Fantazia înarmat cu toate poveștile, pregătit să-i dea un nou nume Crăiesei Copilă și să-l ajute pe eroul său, Atreiu, în lupta împotriva Nimicului care înghițea tot. Dar nici măcar în povești lucrurile nu sunt simple, iar Bastian va avea foarte multe de învățat până va părăsi Fantazia, pentru că “multe lucruri nu pot fi lămurite prin gândire, trebuie să le trăiești”.
 
Nu pot decât să-mi imaginez că acest basm ar putea avea un mare impact asupra unui copil. Sunt foarte multe “lecții” în această aventură a lui Bastian în lumea cărților. Dar ce cred eu că este mai intens este faptul că această carte îi poate deschide ochii unui adult spre Nimicul din viața sa, care ar putea la un moment dat să înghită tot și numai puterea de a reinventa mereu povești, poate fi supremul gest salvator care să ne mențină viața în echilibru. Cartea e plină de metafore, e plină de subînțeles pentru cei deschiși să-i priceapă tot miezul. “Prin labirintul celor o mie de uși nu te poate conduce decât o dorință adevărată. Cine nu are acea dorință trebuie să rătăcească până când știe ce-și dorește. Iar uneori durează foarte multă vreme.”
 
Dacă mi-a plăcut Poveste fără sfârșit este pentru că citind în fiecare seară înainte de culcare timp de 2 săptămâni nu am putut să mă gândesc decât la momentele când înainte de culcare o să-i citesc copilului meu din ea, pentru că spre deosebire de mine, el o va auzi înainte de a o citi chiar el.
 
M-am întrebat de ce a ales autorul să-și intituleze cartea Povestea fără sfârșit. Și m-am gândit că probabil Ende a dorit să sublinieze că poveștile oamenilor, adică poveștile noastre ale tuturor, pot fi povești fără sfârșit atâta timp cât le reinventăm la nesfârșit, atâta timp cât dorințele nu ne vor rămâne inaccesibile și atâta timp cât găsim antidot la orice ne otrăvește viețile, atât timp cât găsim uși de care să trecem și pe care ne dorim să le deschidem. Pentru că “orice poveste adevărată este o poveste fără sfârșit”.
 

Sasha Cohen – Fire on Ice

 

Titlu: Fire on Ice, Autobiography of a Champion Figure Skater
Autor: Sasha Cohen (with Amanda Maciel)
Editura: Harper Collins, 2006
Nr. pag: 207
Această carte este adresată celor pasionați de patinajul artistic, pentru că este autobiografia unei mari campioane a acestui sport minunat. Deși în engleză (nu este tradusă la noi), se citește foarte repede, stilul este foarte facil, pe alocuri chiar naiv, dar să nu uităm că fata chiar a scris ea cartea, deci este de apreciat.
 
Alexandra Pauline “Sasha” Cohen vicecampioana olimpică de la Torino din 2006 își scrie povestea de la început cu pasiune și curaj. Spune tot, de pe gheață și din culise, de pe podium și și de la mantinelă. Ne trece prin toate emoțiile ei, prin toate succesele și toate ratările, ca în final să ne facă să sperăm că și noi putem să ajungem departe… prin muuuultă muncă. Povestea nu este deosebită prin traiectorie, dar este deosebită prin determinare și cred că această caracteristă este mereu prezentă în carțile scrise de sportivi.
 
Ce poate cineva învăța din aceste cărți: că sportul te disciplinează extraordinar (sportul, nu fotbalul foarte promovat, asta ca să nu sară cineva), sportul te pregătește pentru multe altele decât competițiile și tot sportul reușește să îți creeze un sistem de valori atât de riguros încât niciodată nu te vei abate de la el. Sportul este un mod excelent de ați trăi viața. Poate părea un truism, dar câți îl promovăm?
 
Mi-a plăcut cartea, nu o voi nota, pentru că nu am termen de comparație, în plus este după cum am mai spus, slăbuță ca și scriitură, dar, paradoxal o pot recomanda multora:
– pasionaților de patinaj
– adolescenților
– celor care iubesc cărțile despre sport, mai ales biografiile sportive
– celor care iubesc biografiile în general
– celor care nu au citit o carte cap-coadă în engleză, este un bun început fiind o carte super ușurică
– celor care vor să citească o carte pentru nimic mai mult decât pentru relaxare
– celor curioși :D
 

Miss Brodie & Daisy Miller

Azi scriu despre 2 cărți de la Cotidinaul, din acea colecție defunctă din păcate. Sunt două cărți citite anul acesta, cărți care mi-au plăcut și despre care nu mi-am dat cu părerea până acum.

 
Domnișoara Brodie în floarea vârstei
Nota: 8/10
 

Am citit despre ea prima dată la Tomata și atunci mi se părea o super carte și mă tot miram cum de nu ajunsese până la acea vreme în mâinile mele. Apoi am zis să-i dau o șansă, mai ales că o găsisem pe okazii.ro (am ratat-o la apariția cu ziarul).
 
Acum după ce am citit-o nu știu dacă aș mai considera-o chiar o carte super, dar este fără doar și poate o carte bună, pe care o recomnad mai ales “feministelor” din zilele noastre. Subiectul este ofertant, dar parcă nu mi-a indus exact starea pe care trebuia să mi-o inducă, m-a lăsat să privesc puțin de pe margine, ceea ce la o carte nu-mi place.
 
Probabil pentru vremea ei, cartea este de-a dreptul scandaloasă. Imaginați-vă o femeie “în floarea vârstei”, care mai este și profesoară și care încearcă prin experiențele proprii să le inoculeze un alt fel de viață unor tinere dintr-o societate mult prea conservatoare. Lecțiile domnișoarei Brodie erau despre cum să-ți trăiești viața fără constrângeri absurde, despre cum să fii respectată ca femeie încălcând multe reguli de conduită și despre cum să ajungi “în floarea vărstei” neîndoctrinată de sistemul din care faci parte. Toate aceste au fost insuflate fetelor sub acoperișul școlii și sub masca unor presupuse ore de “cultură generală”.
 
Ce mi s-a părut interesant a fost faptul că fetele învățau și ce trebuiau să învețe, dar au și visat destul cu ochii deschiși la lucruri care le erau interzise. Astfel că pe de-o parte Miss Brodie și-a câștigat respectul meu, dar pe de altă parte o pot acuza de nerealism în relația cu “discipolele” sale.
 
Daisy Miller
Nota: 9/10
 

Este de fapt o nuvelă a marelui scriitor englez Henry James. Dar nu este orice nuvelă ci una interzisă puritanilor. Daisy Miller este o răzvrătire împotriva conservatorismului în general și a celui englezesc în special. Mi-a plăcut mult și mulțumesc referirilor lui Azar Nafizi din Citind Lolita în Teheran, căci fără ele nu știu dacă mă atingeam de această minunată nuvelă.
 
Povestea descrisă este cea a iubirii dintre Daisy și Winterbourne. Pe fondul unei atitudini atipice pentru o tânără femeie și a unor sentimente contrariante pentru un tânăr june englez, povestea de iubire se desfășoară într-un stil de love-hate. În timp ce de cele mai multe ori Winterbourne nu reușește să o înțeleagă pe Daisy, aceasta se comportă ca și cum nimic nu ar fi aiurea în atitudinea ei libertină. Și, de fapt nici nu era nimic aiurea privind povestea acum, dar încercând să o înțelegi pentru perioada respectivă ea pare aiurea rău :)
 
În fond Daisy era doar o nonconformistă, mai ales că nu făcea nimic rău și damnabil, însă din nefericire o caracteriza și o naivitate absurdă pentru caracterul ei. Am îndrăgit-o, apoi am avut un sentiment de repulsie, ca la final să-mi pară teribil de rău pentru ea. Nu merita așa o soartă și chiar nu am priceput exact de ce i-a gândit autorul un astfel de sfârșit.
 
Sunt două cărți de referință, se află între marile capodopere ale literaturii, deci trebuie luate in considerare de orice cititor :)

Marți cu Morrie

Titlu: Marți cu Morrie
Autor: Mich Albom
Traducere: Alina Chiriac
Editura: Humanitas, 2006
Nr. pag: 210
Împrumut Adina
Nota: 10/10 (pentru că mie mi-a mers la suflet)
 
După ce am citit Cei cinci oameni pe care îi întâlnești în rai am căutat mai multe informații despre Mich Albom. Așa am aflat că o altă carte de-a lui, Marți cu Morrie este mult mai bună ca cea citită deja de mine și mult mai populară. Oricum a trecut peste un an până să pun mâna pe ea, mi-a împrumutat-o o prietenă.
 
Față de Cei cinci…, cartea de față este mult mai facilă și mai subiectivă aș putea să spun, deși stilul este evident asemănător și parcă am regăsit unele aspecte din prima carte citită în această. Povestea este banală, dar exercită asupra cititorului o forță nemaipomenită. Trecând peste “sloganul” de pe copertă care anunță destul de patetic că această carte a schimbat milioane de vieți, cartea nu este chiar un “blockbuster” și nici chiar așa de diluată cum ai crede.
 
Subiectul pe scurt: un profesor aflat pe moarte se reîntâlnește cu un fost student cu care în pofida promisiunilor nu a păstrat legătura. De fapt, fostul student, povestitorul nostru, îl caută după ce îl vede la televizor povestind despre boala lui și despre dragostea de viață care nu l-a părăsit nici în acele condiții. Reluarea relației aduce în viața celor doi un ritual de pe vremea facultății; întâlnirile săptămânale din fiecare marți.
 
Din acest moment viața tânărului Mich se schimbă complet, el primește pentru a doua oară lecțiile valoroase ale vieții într-un incredibil cerc al sincerității. Profesorul Morrie Schwartz îl face să înțeleagă despre ce este vorba în tot acest “dar” pe care-l primim și cu care de cele mai multe ori nu știm ce să facem.
 
Marți cu Morrie este o carte foarte optimistă, dar la fel ca cea pe care am prezentat-o ieri, ea nu pare așa, noi nu o putem percepe așa atunci cănd o citim. O citim cu un nod în gât și plini de compasiune pentru viețile noastre, fără să luăm în considerare faptul că o putem citi ca pe un curs, un curs despre cum să-ți trăiești viața, susținut de cineva pe cale de a și-o pierde.
 
Cu alte cuvinte, o recomand. Se citește ușor și sigur vă va spune “ceva”.

Săptămâna cărților; Oscar și Tanti Roz

M-am gândit ca săptămâna asta să fie “Săptămâna cărților pe Bialog”, adică săptămâna asta o să scriu numai despre cărți. Nu știu dacă este o idee bună sau nu, dar s-au strâns atâtea despre care vreau să vorbesc că numai așa simt că pot să mă organizez. Pentru cei care iubesc blogurile “cititoare” probabil că este un fel de cadou de Miculaș’… pentru ceilalți poate va fi o săptămâna puțin plictisitoare, să vedem. Dacă voi, cei mai mulți considerați că e de bine, poate o să mai facem săptămâni din astea “exclusive”, dacă nu…
 
Oricum azi încep cu o carte despre care de multă vreme doream să vă vorbesc :)
 

Titlu: Oscar și Tanti Roz
Autor: Eric Emmanuel Schmitt
Traducere: Paola Bentz-Fauci
Editura: Humanitas, 2006
Nr. pag: 114
Împrumut BCU
Nota: 10/10
 

Despre această cărticică poți să scrii decât într-un singur fel sau să nu scrii deloc (metodă pe care am luat-o eu în brațe până acum). Felul pe care îl prefer este însă cel abordat MINUNAT de Silviu Man pe bookblog. Dar înainte de a sari să citiți recezia lui, care merită citită cu adevărat vreau să vă zic și eu câteva cuvinte.

Am înțeles că această carte nu se mai editează, așa că am împrumutat-o de la bibliotecă, la sala de lectură, altfel nu o au nici ei disponibila. Am citit-o cam într-o oră și nici nu vreți să știți de câte ori am vrut să mă ridic și să ies din sală penrtu că mă năpădeau lacrimile. Am înghițit multe și am strâns din dinți emoționată, dar am terminat-o și apoi n-am mai fost bună de nimic. Ce “Cultura Africii”, care aștepta cuminte să-I vină rândul ?!?

Cartea această nu poți decât să o iubești și nu poți decât să o rumegi în interiorul tău până atunci când o să realizezi că niciodată nu o vei înțelege deplin, chiar așa simpluță cum e. De ce? Pentru că niciodată noi, oamenii “mari” nu am fost în stare să înțelegem lucrurile simple pe care un copil doar le “trăiește” pur și simplu.

Oscar, personajul principal este un copil, unul destul de mic și foarte bolnav, dar capacitățile acestui copil de a reuși să-și trăiască zilele pe un pat de spital depășesc orice imaginație. În plus, mai există și o Tanti Roz, întruchiparea îngerului păzitor, care m-a făcut să ajung la concluzia că atunci când Divinitatea nu poate fi alături de om într-un chip metafizc, reușește oarecum să transporte totul într-o prezentă fizică.

Toată această cărticiă debordează de optimism, desigur neînțeles de noi, aștia mari cu “probleme mari”, dar este un optimism înțeles de un copil care nu mai are nimic de pierdut, un copil care-i scrie lui Dumnezeu scrisori așa cum îi scria lui Moș’ Crăciun, un copil care reușește să trăiască o viață în câteve zile și o face mai bine decât o fac alții în decenii adunate cu grijă și planificate minuțios.

Despre asta este vorba în Oscar și Tanti Roz, dar până la urmă fiecare ia ce vrea din ea și aplică propriei vieți doar ceea ce consideră că-I trebuie, asta, dacă îi trebuie…

“… cred că se face aceeași greșeală și în ce privește viața. Uităm că este fragilă, gingașă, efemeră. Ne comportăm cu toții de parcă am fi nemuritori.” (p.17)

OK, vă las că citiți ce a scris Silviu Man, o recenzie pe care mi-ar fi plăcut să o scriu eu, dar tot e bine că a scris-o cineva.