Tot n-am pozele alese, îmi pare rău, dar pentru că prea multă lume m-a întrebat de escapada noastră în Italia, am decis să scriu o “mică” introducere cu păreri aproape la cald, despre o zonă în care acum am ajuns prima dată. Cum mi s-a părut, ce am făcut, ce nu mi-a plăcut etc.
Fără cuvinte… știți ce greu mă urnesc la scris după câteva zile atât de pline de explorare și de frumos? Azi vă arat printr-o singură imagine/locație pe unde am hălăduit, împachetând totul în ceea ce Carmen a denumit sugestiv Miercurea fără cuvinte. Vin și poveștile!
Milano
Vă doresc noapte bună, nu chiar de la lumina din Piața Domului, dar de undeva de la 10 minute cu metroul de el. L-am văzut azi, este surprinzător, uimitor și desăvarșit. La fel este și orașul, da Milano, acela despre care multă lume spune că nu este chiar cel mai frumos oraș italian. Mie mi se pare desăvarșit și cu adevărat frumos… și mare, foarte mare…
Sunt uimită de Italia, încă sunt uimită, dar o să vă povestec mai multe despre uimirile mele la întoarcere, ca de obicei, cu mențiunea că voi abera ceva mai mult pe tema asta și pe www.viziteazaitalia.com, atunci cand o să-i vină randul :)
A! și vă doresc un weekend cu soare, pentru asta mă rog și eu pe aici… Buonanotte!
…pentru a III a oară în 2011 și vă spun cu mâna pe inimă că nu mi-a ajuns :) Și am ajuns la concluzia că nu o să-mi ajungă niciodată, așa că pentru următoarea ieșire schimbăm țara (cel puțin așa cred!). De data asta a fost așa: bilete mega ieftine Wizz cumpărate la final de septembrie, plan de mers cu finii nr.2, rezervare un studio pentru 4 persoane, totul conducea către o distracție în 4 plus primul zbor pentru ei (care ne-am dorit să fie cu noi). Însă din motive întemeiate ei nu au mai putut veni cu noi, așa că ne-am văzut nevoiți să anulăm rezervarea studioului și aproape că pentru o săptămâna am zis că renunțăm și noi la plan căci trebuiau găsite alte cazări și toate ni se păreu scumpe în decembrie deja.
Dar, totuși, totuși începeam să regret, adică nu-mi era că pierdeam acei puțini bani dați pe bilete de avion, dar pierdeam ocazia de a mai merge în Italia încă odată. Așa că m-am pus din nou la căutat camere de hotel ieftine și așa am dat de Hotel Houston în Rimini, unde urma să înoptăm pe 30 decembrie, urmând ca pe 31 să mergem la San Marino. Și am zis eu că poate și la Ravenna, dacă o fi să nu ne placă San Marino (ceea ce nu a fost cazul). Deci urma să plecăm numai cu jumate de plan făcut.
Zborul a fost Cluj-Forli (un orășel mititel și destul de anost din apropierea Bolognei). De la Cluj am plecat pe prima zăpadă ce s-a așternut peste Transilvania în acest sezon și pe o ceață nu foarte deasă, care ne-a întârziat cam 30 de minute, nu mai mult. Zbor lin, am adormit puțin, dar nu prea mult căci în 90 de minute ajungi la Forli. Aeroport urât, bifat, cel puțin încăperea de la sosiri intrenaționale seamănă cu hala de la Kaufland… and now what?.. Foarte ciudat aeroportul la Forli, până și autobusul ce face legătura cu orașul dă pe acolo numai de două ori pe zi, iar o româncă mai din zonă ne zice că numai cu taxiul putem ajunge la gară, unde de fapt trebuia să ajungem. Aha… cum să nu? Să dau pe taxi mai mult ca pe biletul de avion mi s-a părut cel puțin penibil, așa că am luat-o pe jos până la gară. Nu putea fi mai mult de o oră de mers și nici nu a fost. Singura mea problemă putea fi că eram ceva mai obosită ca de obicei, ajunsesem la Cluj abia cu o seară în urmă, ruptă și tristă din cauza unor evenimente delicate pentru psihicul meu și cu multe gânduri și păreri de rău pe umeri. Cu toate acestea foarte pe placul meu am găsit cartierul liniștit și comod din zona aeroportului (o mare bila albă pentru mersul pe jos, căci din bus n-aș fi descoperit niciodată minunăția de cartier).
Dar nu m-am înviorat decât după ce am ajuns la gară și am traversat aproape tot Forli-ul, evitând cu ajutorul GPS-ului centrul. Noroc că de la Forli la Rimini nu faci cu trenul mai mult de 30 de minute și norocul nostru că primul tren ce pleca spre Ancona trecea și prin Rimini, iar noi îl puteam lua de la linia 2, în 2 minute după ce am ajuns la gară.
Nu știu din ce motiv am plecat spre Rimini fără să am habar că gara nu-i pe malul mării, ba mai mult am constatat cu stupoare că nu știu nimic despre Rimini în afară de faptul că este o stațiune la Adriatică preferată evident în sezonul cald și în general de turiștii cu bani (nu cred că au hoteluri de 2 stele pe acolo, sincer). OK, nu văd marea, dar vedem încă din gară o cafenea frumoasă rău unde se vând și d’ale gurii, iar cum nouă ne era cam foame niște Foccacia cu șuncă era tot ce vedeam în fața ochilor. Așa că ne-am luat la pachet, pachet care nu a rezistat nedesfăcut până la colțul străzii și fost devorat instant în drum spre hotel. De unde să fi știut noi că mai avem de mers o oră până la hotel, dacă noi nu am știut că hotelul nu e de fapt în Rimini ci in Rivabella care era o stațiune de lângă Rimini, căci Rimini e fooooarte maaare? Dar despre Rimini și Rivabella, în episodul următor…
Niste salutari pe scurt din Hotel Houston (de unde si titlul smecher), Rivabella, Rimini, frumoasa mea Italia. Hotelul este din acea categorie care mie una imi mangaie sufletul, adica mic, cochet, la 100 m de nisip si apa, cu balcon spre mare. In plus are cea mai moale patura din Univers si dupa un drum mai lungut decat am prevazut abia astept sa intru sub ea si sa ma culc. Am hotarat ca in seara asta nu mai hoinarim ci ne punem la somn pentru maratonul de maine, pentru Revelionul care nu stim exact inca unde ne va prinde, dar sigur este ca prin zona asta din Emilia Romagna, o zona din Italia unde am mai ajuns doar in superba Bologna acu aproximativ 2 ani. In rest, zona este extrem de noua pentru noi si abia asteptam sa o descoperim.
Asadar, pentru ca cel mai probabil ne vom mai citi si scrie abia la anu, adica dupa Revelionul obositor sau nu al fiecaruia, va urez tuturor, dragii mei prieteni, distractie placuta oriunde o sa va aflati in noaptea dintre ani, sa nu uitati de dorinta din miez de noapte si mai ales sa va alegeti una realista, iar anul pe care il asteptati sa va aduca satisfactii de zece ori mai mari si mai multe decat acelea aduse de 2011.
Va doresc din suflet macar 2012 motive sa zambiti si sa va bucurati de viata in anul ce vine.
Sa ne recitim cu bine tot aici,
a voastra Bia (nca) ;)
Că să prindem un avion de 7 dimineața de pe aeroportul din Pisa, am convenit că ar fi înțelept să ne luăm o noapte de cazare chiar în oraș, astfel încât să nu ne agităm fără rost pentru a ajunge pe la 5:30 să stăm aiurea în așteptarea avionului. Un prim impuls a fost să nu ne mai luăm cazare deloc (eu încă mai cred că aceasta ar fi fost soluția cea mai bună), dar pentru că seara de la Pisa venea după câteva zile de mers non-stop și de vizite și de plimbăreală și fără să știm de răceala (viroza de început de toamnă), ne-am luat totuși o cazare la Pisa.
Am ajuns în oraș mai repede decât am preconizat și după ce am găsit hotelul (Celile pe numele lui), am zis că n-ar fi rău să ne mai plimbăm puțin, căci deși văzusem Pisa cu 4 luni înainte niciodată nu strică să mai vezi ceva în plus. Numai că… au început niște nori să se adune și niște stropi răcoroși să lovească pământul, deci ce facem? Începeam să mă întristez, când Clau a zis “știu că ți-a plăcut Câmpul Miracolelor cu turnul, hai să-l vedem și seara”. Dragul de el, înțelege, când vrea :)
Și așa am luat-o de la hotel spre Câmp și Turn, pe ocolite (abia la întoarcere ne-am dat seama că era de fapt la 5 minute de hotel)… Când ajungem pe Câmp norii nu făceau decât ca toată piața aia verde cu marmură albă să pară cumva ireală, norii și înserarea potențau culorile și amestecau senzațiile. În plus, vremea i-a alungat pe cei cu prea dârza dorință de a îndrepta turnul pentru niște poze, așa că numai bine am văzut cum arată Campo del Miracoli pe bune, fără cetele de turiști bezmetici.
Ne-am ales un pom (aka copac, căci sunt o mulțime de împrejmuiesc piața) și ne-am adăpostit sub el, coroana lui deasă protejându-ne chiar bine de ploaia și mai deasă ce cădea fără încetare. Așteptând să se mai domolească, am furat din seara aceea și din vacanța aceea peste 20 de minute superbe numai pentru noi doi și pentru contemplarea Turnului înclinat de la Pisa, acest simbol extraordinar, o operă de artă prin excelență imperfectă, dar admirat cu ardoare tocmai pentru imperfecțiunea lui. Cred că am avut o revelație în seara aceea… și un sentiment copleșitor de… bine, unul din momentele în care ȘTII că fericirea nu este o stare spre care trebuie să tinzi permanent, ci un sentiment alcătuit din momente scurte și intense, memorabile. A fost prea frumos în Toscana ca să spun acum că acea seara a constituit punctul culminant al “ieșirii”, dar nu pot să nu mă gândesc cu drag la seara aceea pentru că seara aceea a fost unul din momentele în care am fost fericită și AM ȘTIUT!
Deși ne-am trezit a doua zi la 4 ca să o luăm pe jos spre aeroport (vă spuneam că la Pisa e posibil lucrul acesta), noaptea aceea m-am odihnit de minune. Poate fuga prin ploaie ca să cumpărăm sticlă de apă de la un magazin micuț pentru care am fost ultimii clienți în seara aceea, ne-a obosit suficient și ne-a relaxat peste măsură pentru un somn atât de lin… Ne puteam întoarce acasă..
Am scris o postare chiar drăguță despre Lucca, avea tot ce îi trebuie ca voi să simțiți cât de mult mi-a plăcut mie în orașul lui Puccini și Boccherini… dar internetul și-a făcut puțin de cap, eu am crezut că e de la laptop (nu a fost fost), i-am dat un restart și… evident am pierdut tot ce am scris.
N-are rost să o iau de la capăt, nici nu aș mai avea răbdare, cred că trebuie să așteptați să ajung din nou în Lucca pentru a mă mai pune pe povestit câte în lună și-n stele despre acest oraș. Pe scurt (rezumat la ceea ce am scris și nimeni nu va afla vreodată) Lucca, deși un loc oarecum ocolit de cohortele de turiști este unul dintre cele mai frumoase orașe micuțe (după Ineu) :) pe care le-am văzut vreodată. Am zis că la o altă vizită ar fi frumos să ne punem “cartierul general” în Lucca și de acolo odihniți și surâzători să pornim în fiecare dimineață spre alte zări.
Sfaturi pentru cei care au înțeles din rândurile de mai sus că “nu vezi Toscana fără să te arunci până în Lucca”:
– căutați Piața Amfiteatru (greu am găsit-o căci noi avem un GPS cu personalitate proprie, după cum am mai spus) construită pe ruinele unui fost amfiteatru roman, este superbă și inedită
– așezați-vă la o terasă în acestă piață și savurați un vin sau o cafea (depinde de momentul zilei)
– plimbați-vă cu bicicleta pe metereze, noi ne-am plimbat pe jos și a fost fantastic (imaginea mea despre toamna care tocmai a trecut este, a fost și va rămâne aceasta de mai jos)
– în exteriorul zidurilor se întind câmpii mai verzi care ale Angliei (sau cel puțin așa cred despre ale Angliei, din ce am auzit la Elton John), colindați aceste câmpii, iar dacă vremea o permite întindeți-vă pe iarba răcoroasă și citiți o carte despre o iubire romantică petrecută prin acele locuri (eu așa aș face)
– dacă plouă adăpostiți-vă în Catedrala di San Martino și ascultați minunata orgă (vedeți vitraliile și rugati-vă, mulțumind lui Dumnezeu că a creat acele locuri și că v-a dat șansa să le vedeți)
Lucca este un orășel minunat… (și un nume foarte frumos pentru un băiețel, așa cum Siena mi se pare un nume senzațional pentru o fetiță… șșșșș) ;)