La ora la care scriu aceste rânduri, o lumină caldă s-a așternut peste amintirea vizitei fulger în Chianti, de asemenea tot acum, cu un ceai verde cu lămâie și vanilie în brațe, caut cu grijă cele mai memorabile fotografii din acea zi friguroasă de toamnă în care mie îmi curgeau toate sinusurile de mama focului și aveam febră… Dar cu toate că mă simțeam fizic ușor dezechilibrată și străină de propriul corp, un sentiment autentic de acasă m-a cuprins încă din autocarul care șerpuia pe dealurile blonde și roșcate ale toamnei toscane.

Am parcat în fața unei vilișoare simple și cochete, o vie ruginită se zărea peste poartă, iar cerul o dădea suav în portocaliu. Ne prăgăteam de apus, de un final de ziuă bogată, iar eu mă aflam la începutul unei mari aventuri cu visele proprii și cu demonul “căutării oii fantastice”. Și nimic nu poate fi mai plăcut decât vaga impresie că ai găsit-o.

Paranteză: noi (familia mea) deținem o vie undeva lângă Ineu, județul Arad, din rațiuni necunoscute mie, locul acela a devenit unul din preferatele tatălui meu, îi plăcea acolo foarte mult. Pe lângă asta pe mine mă leagă de acest loc o mulțime de vacanțe cu prietenii mei dragi, veri întregi în care nu știam ce-i marea și muntele, dar știam pe dinafară cei 7 km pe care îi parcurgeam pe jos în ambele sensuri de câte ori ne apuca. Știu ce e o vie, știu ce oferă ea, nu m-am omorât să merg să lucrez acolo și nici măcar strugurii nu se numără printre fructele mele favorite, dar ideea de vie, imaginea unei vii, îmi crează un sentiment de liniște, pace și curios… de dragoste. Închid paranteza.

Tenuta Casanova, via din Toscana la care ajunsesem nu seamănă deloc cu via mea de la “deal”, dar este o vie, o podgorie chiar, iar ce urma să facem noi acolo era să-l cunoaștem pe proprietar și să degustăm vin, plus ulei de măsline, oțet balsamic, pasta de trufe și cremă de lavandă, toate obținute natural în locul acela ce părea rupt dintr-un tablou impresionist. Pentru că am făcut parte din grupul vorbitorilor de engleză, chiar proprietarul a fost cel care ne-a condus în minunata lume a vieții de la vie. Ceilalți din grup, vorbitori de spaniolă (a se înțelege că numai de spaniolă) au fost conduși la degustare de Julio, ghidul nostru. N-am știut inițial că avusesem baftă să fim ghidați la podgorie chiar de Silvano, proprietarul.

Silvano este un italian tipic, cum vine asta? Păi este minion, slab, puțin negricios, îngrijit și cu ochi alunecoși, însă foarte galant și serios și dacă e să o auziți de la mine, deși avea vreo 55/60 de ani, poate și mai bine, era sexy frate!… Silvano mi-a înmuiat picioarele încă de la început când ne-a zis cam așa: ceea ce urmează nu este doar o degustare de vin și alte bunătăți, nu e încercarea unor produse ci chiar gustul unor emoții. Mooaamă… cum așa ceva? Venisem pentru niște momente superbe și romantice… Silvano, vrei să le faci chiar perfecte? M-am rezemat puțin de umărul lui Clau și zâmbeam dincolo de situație. Apoi, Silvano ne-a povestit cum ajunsese el acu 20 de ani să dețină o funcție de conducere într-o multinațională (cum altfel?) și cum pentru timpul lui liber își cumpărase o vie, chiar cea la care ne aflam… și cum în timp și-a dat seama că vrea să facă doar asta, adică să-și dezvolte pasiunea de la vie, să renunțe la job-ul care nu-i mai aducea nicio bucurie etc (deja semăna cu un roman al lui Peter Mayle, doar că ăsta ce ni se povestea nu se petrecea în Provence ci în Toscana). Nu l-am mai urmărit pe Silvano, îmi ajungea, și dacă era să nu fie adevărat, mie povestea mi-a ajuns la suflet.

Desigur am degustat vin, am mâncat pâine proaspătă cu ulei de măsline, năut cu oțet balsamic, înghețată de vanilie peste care am pus din nou oțet balsamic, ne-am dat pe mâini cu cremă de lavandă și l-am ascultat pe italianul acela interesant cum ne povestea despre cât de multe poate spune un pahar cu vin despre o persoană, de la cum ții paharul, la cum te uiți la licoarea aia senzuală și până la cum îți atingi buzele de pahar… vă spun că a fost o experiență pe cinste :)

Apoi ne-am plimbat prin vie, am mângăiat o mâță gri și ne-am minunat la cât de liniștit era locul. Ce mix fantastic! Atât de intim și atât de deschis, sus pe un deal sălbatic la poalele căruia se întind orașe medievale ce concentrează rămășițele civilizațiilor extraordinare ce ne-au precedat. Eram aproape de toate acestea și totuși atât de departe. Toate acestea combinate cu miros de lavandă și de portocale coapte… vor rămâne pentru totdeauna în sufletul meu chiar dacă cine știe, poate nu mă voi mai întoarce acolo niciodată. Uneori mă gândesc (nebunesc) că poate chiar așa ar fi și cel mai bine, să nu mă mai întorc niciodată, ar fi ca o pasiune mistuitoare, dar niciodată consumată. Pasiunea perfectă, pentru care tremuri fără să ajungi să o cunoști cu adevărat, căci dacă ai cunoaște-o s-ar rupe vraja… Gândul efervescent că aproape auzi respirația cuiva în părul tău, dar nu te întorci pentru că nu vrei să moară mitul…