My Sergei

Faptul că sunt leșinată după patinajul artistic nu mai miră pe nimeni. Cred că urmăresc acest sport de când mă știu. Cunosc cam toți campionii europeni, mondiali și olimpici (chiar dacă nu aș putea scrie numele tuturor rușilor și asiaticilor).

Patinajul este o poveste minunată despre cum forța fizică, talentul nemăsurat și iubirea pentru artă, muzică și stil se întâlnesc în mod inedit. Poate le dau dreptate celor care spun că nu este chiar un sport, pentru că nu-l poți judeca obiectiv, dar sincer eu nu-l urmăresc pentru competiția acerbă (care există, vă asigur) ci pentru spectacol.

Această poveste de care vreau să vorbesc a născut la rândul ei povestioare extraordinare, de dragoste, de ură, de invidie sau admirație. Peste toate însă răsare o poveste uluitoare. Protagoniștii: Ekaterina Gordeeva/Sergei Grinkov. Perechea rusă era reușita prin definiție. Patinau împreună de la 12 ani, erau multiplii campioni naționali și europeni atât la juniori cât și la seniori. Succesul era garantat. Astfel că urmează să câștige titlul mondial în patru rânduri 86-87, 89-90. Vârful de formă îl ating însă la Olimpiada de la Calgary, Canada în 1988 unde câștigă medalia de aur. Ca foarte mulți sportivi era imposibil să trăiască o poveste iubire în afara circuitului, așa că își trăiesc propria poveste de iubire pe gheață, devenind perechea momentului, dezvăluind o dragoste ce îi mistuia cu multă vreme înainte. În aprilie 1991 cei doi se căsătoresc într-o biserică ortodoxă din Moscova și decid să părăsescă concursurile de amatori trecând la profesiniști. În 1992 realizeză că sunt prea tineri totuși pentru profesionism, ea avea numai 22 de ani, iar el 25 și decid să se întoarcă la amatori pentru a prinde olimpiada de la Lillenhamer din Norvegia (care a avut loc la doar 2 ani distanță din cauza proaspetei decizii de a separa anii olimpici, până atunci într-un singur an se disputau atât olimpiada de vară cât și cea de iarnă). La olimpiadă câștigă a doua medalie olimpică de aur din carieră (lucru extrem de rar la patinaj, mai ales la perechi).

Dar în 1995 în timpul unui antrenament dinaintea unei gale profesioniste, Sergei face stop cardiac și moare pe gheață sub privirile ei în doar câteva minute. Avea doar 28 de ani. După ce-și revine din șoc, Ecaterina rămasă văduvă la doar 24 de ani scrie o carte, care mai târziu va avea parte și de o ecranizare: “My Sergei: A love story”.

Semifinala de vis

Fără dubiu Australian Open e turnelul meu favorit. Ar veni imediat după Roland Garros, dar despre ăsta altă dată.
Tocmai am văzut un meci de tenis de “comă”. Nu am mai văzut un asemenea meci din 2005 tot o semifinală dacă nu mă înșel și tot la Australian Open, meci între Roger Federer și Marat Safin. Atunci meciul era câștigat de Safin care câștiga dupâ două zile și turneul.
Azi s-au întâlnit spaniolii Rafael Nadal, nr.1 mondial și Fernando Verdasco nr. 14 mondial. Meciul a durat mai bine de 5 ore, încheindu-se cu scorul de 6-7,6-4,7-6,6-7,6-4. A fost unul din meciurile acelea care trebuiau să aibă 2 câștigători. Recunosc că am ținut cu Verdasco, dar nu pentru că nu-mi place Nadal ci pentu că îmi doresc o diversitate în ceea ce privește finalele de Grand Slem. Dacă bătea Verdasco el era cel care avea ocazia de a-l dărâma în finală pe Federer, așa că duminică o să vedem o finală clasică Federer-Nadal ca și ultimele nu știu câte pe care le-am văzut. În plus țin cu cei la care văd o urcare în ierarhie nu cu cei care se tot mențin, adică îmi plac cei în acensiune cum este Verdasco.Asta e. E bine. În finală țin cu Nadal și chiar sper să câștige.
Până duminică însă, avem mâine finala feminină cu Serena Williams și Dinara Safina (da, sora lui Marat Safin)

Regrete târzii

Îmi pare nespus de rău că nu am practicat de mică un sport și aici nu mă refer la un sport de performanță neaparat ci la un sport în general care să-mi facă bine fizic și psihic. Este adevărat că la Ineu, ce sport să fi practicat?!? Înafară de badmintonul de pe Calea Bradului, cunoscătorii știu deja, sau alergatul pe dolma Crișului Alb la lăsarea serii nu vad ce mai puteam face.
Prin clasa a IX a am făcut 3 luni de Karate în sala fostului cinematograf din Ineu. Țin minte că făceam cu o tipă care venea de la Arad pentru noi zilnic. Eram cam 12 persoane din care unii aveam competiții la activ și trecuseră deja la centurile portocalii. Eu nu am ajuns la nici un rezultat cu asta și pentru că tipa rămăsese însărcinată și și-a suspendat cursurile. Puteam însă să merg la Institut cu ceilalți care s-au transferat la alt antrenor după ce antrenoarea nostră ne anunțase că nu mai vine. Dar nu am mai mers, în plus începuse iar școala și ai mei nu au văzut cu ochi buni, că-mi “pierdeam” timpul cu alte lucruri decât școala. Așadar, asta a fost…
Dacă ar fi după mine acum n-aș mai lăsa lucrurile să urmeze cursul acesta. Mai precis aș fi încercat altceva. Poate dacă insistam, tati, care oricum iubea sportul m-ar fi susținut și poate cu puțin efort m-ar fi dus la Arad să continui ceva acolo. Acuma eu aș prefera tenisul, sincer, chiar dacă știu că e greu și mai ales costisitor, dar e așa de frumos.
Aș vrea să-mi promit mie că nu am să-mi lasul copilul să devină un sedentar și un “închis în casă în fața calculatorului”, dar evident că va depinde și de el.
Același regret îl am și vis a vis de faptul că nu am învățat să cant la un instrument muzical ca de exemplu chitara sau pianul. Și dacă mă gândesc bine cursuri de piam chiar s-au ținut la noi la Ineu la “Clubul elevilor”.
Mai am un regret și că nu am citit mai mult atunci când aveam timp berechet după toate cărțile care-mi făceau cu ochiul. Acuma le-aș citi, dar nu am timp de altele care sunt “obligatorii”.
A! da și ar mai fi să regret faptul că nu am insistat ca ai mei să mă trimită în tabere, mai ales în perioada gimnaziului. Ok, nu am fost perivată de călătorii pentru că ai mei m-au dus cu ei în toate concediile. Până la 10 ani văzusem și Marea Neagra, și Lacul Roșu, și Cheile Bicazului, Am fost în Ungaria pe la 6-7 ani, am fost în cam toate stațiunile balneoclimaterice, la Durău de unde am o grămadă de amintiri frumoase și să nu uit 3 veri consecutive am fost la Praid și Sovata…Dar cu toate astea parcă acuma îmi lipsesc taberele în care să fi mers cu colegii mei, mai ales că m-am înțeles super cu colegii de până în clasa a VIII a.
Regretele astea nu sunt durerose dar… se știe cum e, te gândești la lucruriel bune pe care le puteai face și nu le-ai făcut, nu?

Inimi la Beijing


Am reușit și eu să citesc după mai bine de o lună de când o aveam pe noptieră cartea “despre campionii de la Beijing” așa cum o numesc autorii.”Inimi la Beijing” nu e o carte document este o carte sentimentală despre victorii și înfrângeri, despre lupta cu psihicul și cu gândul că toată munca pe care ai depus-o să ajungi la Olimpiadă pot deveni istorie.
Au fost ratări, au fost victorii ce ni le vom aminti mereu. Sincer am crezut că este doar o strategie de marketing. Cartea s-a distribuit numai împreună cu Gazeta Sporturilor pe 16 decembrie anul trecut. Eu am reușit să o cumpăr abia după câteva zile și am răsfoit-o uitându-mă mai mult la poze.
Pe cum o citeam pe atât îmi plăcea mai mult. Se descriu lucruri pe care nu le-am văzut la televizor, se descriu fapte și sentimente ce n-au trecut de cealaltă parte a ecranului. A fost frumos gestul unor reporteri de a răsplăti perfomanța sportivilor spunând povestea lor reala.
Recomand cartea tuturor mai ales că dacă aveți timp o terminați în câteva ore.

Vieți și cărți

Am citit astăzi undeva că viața e ceea ce ți se întâmplă când nu ai nimic plănuit. Recunosc că dacă e adevărat am reale probleme, ori nu trăiesc, ori nu pot trăi făra planuri. Ele mă acompaniază de dimineața de când mă trezesc până tarziu în noapte cănd încerc să adorm.
Ieri am citit ceva foarte adevărat legat de cărți. Cineva zicea despre cărți că au ciudata abiliate de a apărea în viața omului când are mai multă nevoie de ele. Foarte adevărat, cel puțin ultimele mele lecturi spun multe despre acest aspect.
Și în fine, am realizat ce stranie alăturare între viață și cărți, ce important e să nu-ți trăiești viața ca în cărți, dar să trăiești ca și cum ai povesti o carte.

Primăvara din ianuarie

Încă nu m-am lămurit cum stă treaba cu anotimpurile. Prima săptămână din ianuarie a fost hai să zic în limite normale, a doua a adus un frig de-au crăpat pieterele, iar mie mi-au înghețat degetele de la picioare și mi-am luat în premieră două perechi de ciorapi. Vinerea și duminica trecută a nins foarte frumos în timp ce exact în ziua dintre ele adică sâmbăta a fost un soare de te puteai bronza.
Săpămâna asta vreau să zic că vremea a întrecut orice măsură. A fost pot să zic, cald. Da, cald pentru ianuarie. Nici vorbă să ai nevoie de fular sau mănuși. Te întrebai care geacă mai subțire să o iei. Azi nu știam de ce mi-e cald în casă. Când am deschis ușa de la balcon să aerisesc un aer primăvăratic mi-a dat peste nas. Am ieșit pe balcon așa în papuci de casă fără să simt nici cea mai mică urmă de frig. Clar, e primăvară chiar dacă e doar 22 ianuarie. Nu contează cât ține, dar e primăvară.
Tare mi-e că un val de zăpadă și din astea să ne ia, ca de obicei prin surprindere, mai ales “autoritățile” nu-i așa? Colo peste o lună! Și atunci, atunci chiar ne-o apuca dorul după zilele de răgaz pe care ni le dă “baba Iarna”. Cel puțin la Cluj.

Roxana, Alexandra, Elizabeth




Am citit 3 cărți care n-au nici o treaba cu ce ar trebui să citesc eu în perioada asta, dar sincer n-am putut să nu le termin atâta timp cand mi se păreau despre mine (nu ca persoană fizică evident). Ciudat, nu?
Roxana Valea e o tipă de famile destul de buna din România cu un super job în Austria care în urma unui safari în Africa, pleacă să traverseze tot continentul negru în regăsirea propriei identităti. Drumul însă e plin de surprize de tot felul.
Alexandra Ares e o fostă actriță și realizatoare tv care dupa 7 ani la New York realizează ca visul american e doar o iluzie și vrea să se întoarcă acasă. Însă în ultinul moment pleacă pentru căteva zile pe coata de vest unde nu mai fusese niciodată. Aici găsește nu doar o pare necunoscută a tărâmului făgăduinței ci și o parte necunoscută a propriei persoane.
Elizabeth Gilbert ar fi întruchiparea femeii fericite. Soție devotată, editoul unei reviste care-i permisese să călătoeacă peste tot în lume, scriitoare și o persoană bine poziționată material, însă angoasele sale o transformaseră într-o epavă. Divorțează, pierde aprope toți banii în urma partajului, dar hotărăște să plece pentru câteva luni în căutarea fericirii. Pașii o duc în Italia, India și Indonzia. Poate nu a găsit fericirea dar e cert că mergea pe drumul cel bun spre ea.