România, Travel

Cimitirul Vesel de la Săpânța – eternitatea altfel (Funny Halloween)

23 de comentarii

Vă spun sincer că într-o țară în care zilnic te sperie zeci de lucruri și sute de oameni, care nici măcar nu poartă mască, ci așa sunt ei, mă mir că o sărbătoare ca Halloween-ul are succes, dar să nu ne speriem totuși căci eu azi sar peste partea cu sărbătoarea și las Halloween-ul doar în titlu. Tangențial se potrivește cu articolul ce urmează a fi scris. Și nu, nu mă deranjează, să sărbătorească fiecare ce vrea, în plus magazinele arată “sumbru” de bine în perioada asta, eu apreciez efortul, copiii se distrează etc (marketing, evidemment) :)

Postarea însă rămâne puțin morbidă (sau nu), pentru că o să vă vorbesc despre un cimitir, dar unul cum altul nu-i, un Cimitir Vesel. Aproape că nu am crezut pănâ nu am văzut și tare mi-ar plăcea ca, de fapt, să arate așa toate cimitirile. Am ajuns la Săpânța într-o primăvară ploioasă, dar cerul zbucuimat intensifica culorile, în special albastrul predominant al celebrelor cruci cu mesaje amuzante, pentru că da, la Săpânța nu e loc de lacrimi în fața crucilor solemne și anoste, ci poate fi chiar un loc… haios. Crucile viu colorate descriu în rime cu umor viața și moartea celor înmormântați acolo și dacă am înțeles eu bine, un loc de veci într-un loc de o asemenea importanță turistică nu poate avea oricine, iar cei care îl au l-au cumpărat cu bani grei.

Umorul oamenilor nu are limite și trece granița aceea dintre lumea de aici și lumea de dincolo, dar o face într-un mod inedit ca și cum ar vrea să ne spună că jalea nu stă în morminte reci și că poate moartea nu este chiar cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla ori că nu există un timp potrivit pentru a muri și pentru a trăi, ci totul este un întreg “colorat” și fără margini. Cu siguranță Marquez nu a vizitat Săpânța când a spus că “nu moartea ci viața este fără margini“, dar cei de la Săpânță, cu siguranță, fără să-l fi citit pe Marquez au ilustrat asta minunat. Da, în cimitirul de la Săpânța totul e viu, uiți unde ești și te miri că nu te încearcă niciun sentiment de amărăciune ci un fel de apreciere dincolo de orice timp, pentru cei plecați și etern necunoscuți ție. E momentul în care ai impresia că lumea asta atât de înverșunată merită circumstanțe atenuante din simplu motiv că toți oamenii par a avea umor, chiar dacă de cele mai multe ori nu pare…

Povestea nu e chiar atât de veche, vine de prin 1935 doar, dar a câștigat în valoare rapid și nesperat, iar lumea venea să vadă minunea. Stan Ioan Pătraș, un anonim sculptor în lemn la acea vreme, începe să sculpteze pe crucile pe care le realiza pentru cimitirul din sat și niște texte rimate care povestesc oarecum câte ceva din viața celui răposat… În timp, ideea este din ce în ce mai apreciată, iar ea se integra perfect în stilul de viață maramureșan. Sculptorul adaugă acestor rime din ce în ce mai multă culoare și savoare, își împodobește și casa cu sculpturi colorate și continuă să sculpteze la început până la 10 cruci pe an… însă la moartea sa, din 1977, Cimitirul Vesel care îi poartă amprenta ajunsese să fie locul a peste 700 din lucrările sale. Evident creatorul acestui loc deosebit în România este înmormântat tot aici, și-a comandat crucea în timpul vieții și ea a fost realizată de doi elevi de-ai săi, epitaful și l-a compus singur și îl puteți citi și acum pe crucea sa de la Sâpânța. În momentul de față, continuatorul tradiției crucilor de la Săpânța este Dumitru Pop, care a ales să și locuiască în casa maiestrului său și să o întrețină ca atelier și muzeu.

Turiștii curg valuri aici, într-o banală zi de joi autocarele cu turiști opreau la Săpânța cu entuziasm, se fotografiau cu crucile albastre, își cumpărau suveniruri (cruci în miniatură, m-am ales și eu cu una), râdeau și plecau mai departe. Pentru turiști viața mergea mai departe în altă parte, pentru Săpânța viața continua acolo, nealterată și la fel de viu colorată în verdele vieții, galbenul fecundității și fertilității, roșul pasiunii și pentru că așa ne-am obișnuit, negrul morții, simbolistica transcende timpul, iar el nu stă pe loc, chiar dacă uneori așa pare…

Am refăcut albumul cu poze de la Săpânța, scuzați naivitatea multora, aproape 6 ani se simt :)

Cluj, Muzica, Poezii, România, Travel

O toamnă “nebun de frumoasă la Cluj”

11 comentarii

În weekend, prieteni dragi ne-au onorat cu vizita, dar eu eram puţin îngrijorată în privinţa vremii, căci auzisem că după ultimele două săptămâni frumoase şi cu temepraturi de 20 de grade la final de octombrie, toamna cea adevărată făcea cerere să se instaleze. Din fericire s-a instalat abia de sâmbătă seara, lăsându-ne ziua de sâmbătă galbenă şi splendidă, cu puţin vânt, frunze căzând armonios, lumină clară şi pământ uscat…

Am urcat la Cetăţuie, (v-am mai povestit de Cetăţuie aici într-un articol foarte pe sufletul meu şi aici când am cunoscut-o pe Roxana), unul dintre cele mai frumoase locuri din Cluj, de fapt pentru mine chiar este cel mai frumos, aici m-am îndrăgostit de Cluj şi cred că mai cunosc persoane care au făcut-o. Sâmbătă pe la prânz mi-am dat seama că îmi era dor de locul acesta, îmi era dor de el sub culori calde de toamnă frumoasă, locul acesta emană o energie benefică pentru mine şi mereu mă gândesc la el cu drag…

Puţin din istoricul Cetăţuii via Wikipedia:

“Este o fortificație construită in perioada Habsburgică în vârful dealului cu același nume din Cluj Napoca. Cetățuia a fost clădită între anii 1715 și 1735 cu ziduri sub formă de stea, o redută, un turn și era înconjurată de bastioane, conform cu planurile arhitectului militar Giovanni Murando Visconti, în exterior fiind înconjurată de un val de pamânt. Porțile de acces dinspre vest și sud nu mai există, au mai rămas în picioare doar cele din sud-est si nord. Deasupra porților și în interiorul incintei se aflau diferite clădiri care adăposteau spații administrative, o garnizoană și un depozit de armament. Din vechea cetățuie a mai rămas puțin: o parte din ziduri, patru clădiri, iar reduta a fost transformată în Turnul Parașutiștilor. Întregul ansamblu a fost profund afectat de alunecările de teren din zonă. Pe colina dealului a fost construit Hotelul Belvedere în perioada anilor 1970, iar în 1995 a fost înălțată o cruce imensă din fier, în locul celei distruse de comuniști în anii 50. Crucea inițială a fost ridicată în memoria celor întemnițați aici.” (mai multe poze aici)

Noi ne-am plimbat puţin să vedem Clujul de sus, dar cel mai mult să ne bucurăm de prezenţa frunzelor uscate şi de atmosfera galbenă creată de ele, a fost foarte drăguţ căci la un moment dat, mai în glumă mai în serios am început să recităm ceva la întâmplare din Alecsandri :) Niciodată nu vei înţelege Pastelurile sale mai bine decât într-o zi de toamnă galbenă ca mierea… Am încercat să-mi amintesc când am mai văzut Clujul aşa de galben, când mi-am mai permis să-l respir aşa şi cred că totuşi au trecut 4 ani de atunci. A fost toamna lui 2008, venea după o perioadă mai aglomerată şi după două ture de musafiri dragi cu care am colindat Clujul de la Cetăţuie până la Grădina Botanică… Ah… Grădina Botanică, trebuie să ajung şi în ea toamna asta, până nu moare de tot galbenul acesta nebun, căci e Toamnă nebun de frumoasă la Cluj, dragii mei ;)

P.S. Puteţi citi un articol foarte fain şi deosebit de sensibil despre cum s-a născut “toamnă nebun de frumoasă la Cluj“, interviu cu poetul Horea Bădescu autorul poeziei “De Juventute”.

Aniversări, Cluj, Muzica, România, Travel

Cetatea Fetei sau Cetatea celor 7 Zâne

11 comentarii

Sâmbăta trecută m-am trezit pe la 8. Asta pentru că aproape în fiecare an de ziua mea mă trezeam în melodia de la telefon şi de cele mai multe ori nu mai ştiam ce vorbeam cu prima persoană care mă suna să-mi ureze de bine… Şi cine se scoală de dimineaţă… are mai mult timp de gândit în ce aventură să plece :)

Afară îmi zâmbea un soare de mai, nu de octombrie, aşa că am decis să merg cu Clau undeva, unde m-a tot refuzat de doi ani, la Cetatea Fetei în Floreştiul nostru drag. De ce m-a refuzat? Pentru că noi am mai plecat cam cu 2 ani în urmă să o căutăm şi pentru că nu am găsit-o am abandonat ideea, însă eu am găsit prin septembrie pe un blog nişte coordonate GPS şi am zis că mergem la sigur, iar ziua ta nu e ziua în care să renunţi la o căutare, nu?

Am pornit pe la 12 cu maşina şi am luat-o pe drumul ce duce la Mănăstirea Floreşti-Tăuţi, unde mai fusesem iarna trecută şi ştiam că înainte de a junge la ea, trebuie să lăsăm maşina undeva şi să pornim prin pădure. În mai puţin de 10 minute de acasă, am lăsat maşina pe margina drumului şi ne-am luat după GPS prin pădurea superbă de mijloc de toamnă. Pentru câteva momente am simţit că zicala “ştiu cei care se nasc toamna de ce nu se nasc în alt anotimp” este perfect adevărată, iar culoarea galbenă a devenit brusc culoarea mea preferată.

După o urcare destul de abruptă ce nu prevestea nicio cărare, am ajuns cumva fix în mijloc de codru şi GPS-ul anunţa victorios că ne apropiem de Cetate, dar ori cei care au dat pe acolo nu au notat bine coordonatele, ori GPS-ul ne-a arătat din nou personalitatea lui proprie, cert e că n-am dat de Cetate aşa cum credeam şi începeam după aproape o oră de căutări bezmetice să ni se acrească de Cetatea asta despre care oricum ştiam că este o ruină mai mult decât mică şi neînsemnată, că nici nu-mi dădeam seama de ce îmi doream să o găsesc neaparat.

Despre ea circulă două legende cunoscute de la care îi vine şi numele. Se spune că în timpul invaziilor tătare o fată din sat a fost prinsă de tătari și în ciuda torturilor nu a dezvăluit locul în care se ascunseseră oamenii din sat. În amintirea ei, cetatea ar fi fost denumită Cetatea Fetei. Cealaltă legendă este legată de un flăcău din sat care a plecat cu tatăl său să adune lemne prin pădure şi a fost dat dispărut şi toată lumea l-a crezut mort, până când el apare viu şi nevătămat în sat după câţiva ani spunând că a fost slugă la zânele de la Cetatea din pădure, care zâne se pare se pare că erau 7 şi uite aşa sătenii au redenumit locul în Cetatea celor 7 zâne. Numele cel mai des folosit fiind cel de Cetatea fetei, aşa cum în prezent se numeşte şi cartierul de la marginea pădurii în care se află Cetatea.

La modul serios şi fără prea multe magii, fete şi zâne, Wiki ne zice că “cetatea a fost construită înaintea anului 1241 drept punct de pază și observație în fața invaziilor tătarilor. Cetatea a fost dărâmată în 1437, în perioada răscoalei de la Bobâlna, iar în clipa de față mai există doar o serie de ruine și o gaură de puț din care pornește un tunel subteran, blocat la câțiva metri de o poartă din fier”. Şi cum nici lucrurile seriose nu sunt serioase de tot se mai zice că acest loc este legat prin suberan de Biserica Sf. Arhanghel Mihail din plin centrul Clujului… vezi să nu…

Numai că pe lângă toate acestea noi era să-i zicem Cetatea inexistentă, pentru că aproape două ore nu am dat de ea. Şi să vă spun de ce până la urmă nu am abandonat căutarea, căci cu doi ani în urmă am abandonat mult mai uşor. Se face că în pădure aveam semnal şi aşa am reuşit să vorbesc cu prietenii care m-au sunat şi am avut convorbiri de prin codrul des. Aşa că din vorbă în vorbă tot mergeam, iar Clau nu prea mă putea aborda cu “hai să plecăm” căci eu vorbeam la telefon şi mulţumeam pentru urări, deci duble mulţumiri prieteni :) După un astfel de telefon, i-am zis lui Clau “auzi, mai urc doar până colo sus, că am văzut un fel de ridicătură de pământ, stai aici nu mai urca şi dacă nu e, cobor şi plecăm acasă”… Numai că a fost, acolo am găsit zidul ăla amărât care mai rămăsese din Cetatea Fetei şi a fost parcă o izbândă cât toate zilele, m-am bucurat aşa de mult că am găsit-o că am zis acolo solemn că eu nu mai vin să o caut a doua oara :) Aşa că am contemplat locul bine şi pentru mult timp, iar apoi am fost în vârf de deal să vedem Mănăstirea Floreşti-Tăuţi de la înălţime. A fost tare frumos aici, priveliştea, faptul că găsisem Cetatea, vremea asta minunată, culorile, lumina soarelui care mi-a intrat în ochi şi i-a “iritat” puţin şi bineînţeles cei 28 de ani sub soare şi sub toamnă…

Mai multe poze din cel mai însorit 20 octombrie din ultimii ani, aici şi în plus vă las pentru acest articol o melodie care mereu de ziua mea mă face să pun pariu că cineva mai pune pariu :)

România, Travel

Sinaia merită mai mult…

12 comentarii

… decât i-am dedicat eu vreodată.

Poate pentru cei din centrul ţării ori chiar şi pentru cei din Bucureşti, Sinaia pare aproape şi accesibilă, dar de exemplu mie mereu mi s-a părut departe şi nu prea reţin să-mi fi făcut cine ştie ce planuri cu ea. Totuşi după o scurtă trecere în 2009, anul trecut i-am dedicat aproape o săptămână în cadrul unei şcoli de vară şi aşa am avut parte de una dintre cele mai frumoase experienţe turistice din România. Am vizitat Sinaia pe îndelete la finalul lui iulie 2011 şi atunci am ştiut că pe bună dreptate i se spune acestui frumos oraş de la poalele munţilor: capitala de vară a României…

M-am gândit să vă scriu despre Sinaia pentru că am avut o discuţie cu cineva pe tema: aş petrece anul acesta revelionul la Sinaia, unde să mă cazez? aş sta mai multe zile dacă ar fi bune condiţiile! ce aş putea să fac? Şi atunci mi-am dat seama: hopa! de ce n-oi fi scris eu mai multe despre Sinaia? Mă bucur din ce în ce mai tare să îmi aud prietenii că dau destinaţiile din afara ţării pentru un revelion în ograda proprie şi vă asigur că atunci când aud de iarna la munte mă pun şi eu pe plănuit, chiar dacă la mine mereu ies Sărbătorile de iarnă la Ineu, că aşa-i filmul.

Să încep cu cazarea. Noi am stat la Hotel Anda Sinaia, un hotel de 4 stele foarte, foarte frumos, fix vis a vis de Primăria din Sinaia. La vremea respectivă vă arătam ce vedeam de pe balcon. Camerele sunt frumoase, spaţioase şi luminoase, iar baia maaaare. Eu ador băile mari mai ales pe timp de vară când o baie mică îmi crează un disconfort extrem de sufocare prin asfixiere. Am avut halate, papuci de casă, cafetieră, cafea şi ceai în cameră, iar micul dejun şi cina au fost delicioase, restaurantul de la parterul hotelului chiar reuşind să mă impresioneze plăcut cu mâncarea gustoasă şi aromată. După cum v-am spus, eu am participat la o şcoală de vară, astfel că hotelul ne-a pus la dispoziţie mai multe săli de conferinţă, de pe terasa uneia vedeai mult la % din munţii patriei. Mie mi-a plăcut foarte mult locaţia aleasă pentru cazare şi o recomand cu cea mai mare plăcere, cred că îi va mulţumi şi pe turiştii mai pretenţioşi.

Odată rezolvată cazarea, Sinaia are mult de oferit în orice anotimp, dar iarna cred că este bestial. La cât brad verde am văzut, am stat cu ochii închişi în plin soare de vară şi mi-am imaginat fulgii de nea dansând în faţa mea şi îmbrâcând într-un argintiu orbitor pădurile din preajmă. Daa, iarna trebuie să fie fabulos!

Ce mai are Sinaia de oferit în afară de practicarea sporturilor de iarnă (la care eu nu mă pricep absolut deloc)? Păi dacă o vizită la Castelul Peleş este de neratat (şi nu mai pot concepe deja să aud turişti/călători MARI care să nu fi ajuns la una dintre bijuteriile României, nu mă interesează ce ai văzut în afară, dar e nepermis să nu ajungi la Peleş măcar odată în viaţă), la fel de obligatoriu este şi o plimbare prin minunatul parc Ghica (vara te poţi da cu tiroliana, poţi hrăni raţele de pe lac, iarnă însă mă gândesc că e de basm) şi la fel de încântător este şi celebrul Casino din Sinaia. Noi am fost la un concert clasic dat de nişte copii francezi, elevi ai unor cursuri de vară la Sinaia. A fost MAGIC!

De reţinut:

Cazarea: Hotel Anda Sinaia

Must see: Castelul Peleş; Casino Sinaia; Parcul Ghica; Mănăstirea Sinaia

Must do: urcare cu telecabina la cota 1400 sau pe jos până unde vă ţin picioarele; plimbare cu trenuleţul prin staţiune

Enjoy Sinaia şi nu uitaţi că merită mai mult… mult mai mult!

Bloguri & Blogging, Carti, România

Cartea călătoare

5 comentarii

Pe 23 aprilie, de Ziua Internaţională a Cărţii, grupul editorial All a început o nouă campanie, Cartea călătoare, ce încurajează lectura şi cultivarea interesului pentru cărţi. Cei care au dat startul campaniei Cartea călătoare au fost 50 de bloggeri din grupul vALLuntar cărora li s-a pus la dispoziţie cărţi la alegere de pe www.all.ro.

Aşa a ajuns şi la mine una din cărţile călătoare. Eu am primit-o de la Cami, care la rândul ei a primit-o de la altcineva, iar eu acum o trimit altcuiva (chiar azi) şi anume Monicăi Olteanu. Aşa că de la Bucureşti cartea a venit la Cluj şi acum se va întoarce iar la Bucureşti, iar de acolo cine ştie pe unde va mai merge, până la finalul campaniei, adică pe 23 aprilie 2013. La final, va fi realizat traseul fiecărei cărţi din campania Cartea călătoare, ceea ce mi se pare senzaţional, abia aştept să văd cât au putut circula nişte cărţi…

Regulament:

Fiecare blogger implicat în campanie va trebui să citească şi să dea mai departe cartea primită. La rândul lui, cel care primeşte cartea o citeşte şi o dă apoi mai departe. Fiecare cititor trebuie să intre pe pagina de Facebook.com/Editura.All sau pe Twitter, folosind hashtagul #carteacalatoare, şi să ne spună titlul cărţii şi unde se află ea (oraşul). Cărţile ce fac parte din campania Cartea călătoare pot fi recunoscute uşor, prin eticheta explicativă lipită pe coperta întâi.

Despre cartea “mea” călătoare:

Titlu: Mihai I al României – Regele şi ţara

Autor: Ivor Porter

Editura: All, 2011

Colecţia: Coroana României

Nr. pagini: 344

Preţ: 44.99 RON

Încă de la început vă spun că pentru mine s-a dovedit o cartea grea, o carte document scrisă într-un stil de manual de istorie care nu mi-a priit 100%, dar va trebui să recunosc că această carte acoperă lacunele oricui în istoria românilor, cel puţin în istoria monarhiei româneşti, deci are o mare bilă albă. În plus, dacă eşti un fan al genului cartea te va da pe spate.

Mie, dacă este să-mi fi plăcut ceva mult aici, sunt elementele biografie ale Regelui Mihai I, elemente care aproape inundă cartea spre plăcerea mea, dar care nu fac din ea o capadoperă cu atât mai mult cu cât, biografia nu este oficială cu una de conjunctură, autorul fiind un fost ambasador al Marii Britanii şi ca orice om politic valoros, el este şi un bun observator al fenomenelor politice importante, un analist desăvârşit şi un critc destul de fin al acestei poveşti cu iz de scandal care a învăluit mereu Familia Regală a României (nu pot să nu regret asta).

Cu siguranţă mulţi dintre noi au imaginea Regelui Mihai, aceasta de acum, eu cel puţin ştiu că Regele arată aşa, de când mă ştiu eu şi foarte puţinele informaţii pe care le-am reperat prin liceu despre Rege şi România din vremea lui nu prea m-au ajutat să-mi formez o imagine de ansamblu, dar oarecum această carte readuce în prim plan povestea unui Rege al României care este încă în viaţă, dar care multora de vârsta mea (că de cei mai tineri nici nu prea îndrăznesc să zic) le este aproape necunoscut. E interesant să aflii povestea din spatele poveştii, să citeşti despre copilăria şi adolescenţa unui Rege, care a ajuns pe tron la 5 ani, care a provenit dintr-o familie destrămată (că asta a fost până la urmă), care avea un tată care s-a jucat nu doar destinul său ci şi cu destinul unei ţări şi al unui copil pus în posturi fantasmagorice, un tată care îţi trăgea la sorţi statutul şi titlul. Nu voi povesti coordonatele biografie că nici nu are sens şi nici cursul istoriei nu îl voi pune aici, căci despre asta e cartea de fapt, o înşiruire de întâmplări din viaţa unui om împletite cu o înşiruire de întâmplări din viaţa unei ţări. Cartea este de descoperit pentru cei care n-au niciun habar despre cum au stat lucrurile, este de lămurit pentru cei care văd aşa ca printr-o sticlă cu model, istoria românilor şi este o cu siguranţă o lectură relaxantă şi foarte plăcută pentru cei care cunosc povestea foarte bine şi vor doar să o observe prin penelul altcuiva… Acest altcuiva nu este un român, semn că, aşa cum puteam bănui, Regelui Mihai i se dă o mai mare şi importantă atenţie în afara României (altă chestie regretabilă)

La final, sper doar ca cei la care mai ajunge de acum această carte, să o aprecieze şi sper să citesc numai cuvinte frumoase despre ea. Recunosc ca mi-ar fi plăcut să o păstrez, să o mai pot consulta din când în când, macar atunci când goluri prin memorie nu mă lasă să-mi amintesc evenimente din istoria noastră. Dar, o trimit, Monica dragă să mă anunţi când o primeşti să ştiu că a ajuns cu bine la tine.

Închei de tot, acest articol prin cuvintele lui Mario Demezzo, Vicepreşedinte Grupul Editorial ALL, referitoare la această campanie frumoasă din care mă bucur că am avut şansa să fac şi eu parte: De fiecare dată când citim, intrăm într-o călătorie fantastică, o aventură în lumea cărţii. Ne-am gândit să le oferim cărţilor o aventură în lumea oamenilor, să le trimitem pe ele într-o călătorie minunată, în care vor întâlni pasionaţi de lectură. Va fi o călătorie vie pentru cărţile noastre călătoare. Păcat că ele, cărţile, nu pot spune decât povestea scrisă cu litere de cerneală pe paginile lor, pentru că, dacă ar putea spune şi povestea locurilor pe care le vor vedea, ar fi una magnifică. Drum bun, cărţilor noastre călătoare! 

România, Travel

City break la Sfântu Gheorghe, unde fluviul se recunoaşte înfrânt

29 de comentarii

2007 a fost un an de pomină sau dacă vreţi, îi pot zice de graţie, ca să sune mai elegant, dar printre altele a fost şi anul în care am ajuns pentru prima, şi până acum, singura data, la marginea Deltei Dunării şi acolo unde marea înghite în ea şi ultima picătură din Dunărea zbuciumată. În timp s-a dovedit că excursia asta din Deltă a însemnat foarte mult pentru mine şi de aceea azi vă recomand să vă rupeţi din programul călătoriilor voastre, măcar un city break şi să i-l dedicaţi din inimă.

Trei sau patru zile în Deltă şi pe plaja de la Sfântu Gheorghe, căci acolo vreau să vă trimit, pot fi petrecute în orice sezon, dar nu vom ascunde faptul că iarna poate fi inaccesbil sau oricum foarte dificil de văzut şi savurat, însă oricare dintre celelalte anotimpuri vă stau la dispoziţie. Eu am ales vara, în fine, nici n-am ales eu, doar m-am trezit într-un început de august acolo.

Din orice colţ de ţară poţi ajunge la Tulcea cu un tren (chiar recomand trenul ca şi mijloc de transport pentru acest city break), iar de aici cu BAC-ul ajungi în oricare dintre braţele Dunării. Pentru Sfântu Gheorghe am avut senzaţia că am nevoie de Sfântu Aşteaptă, dar drumul obositor şi lung cât o zi de sărbătoare în plină zi de vară, şi-a anihilat efectul în praful celor 34 de grade dintr-un sat parcă părăsit. Dar ce să ştie un orăşean despre pustiu (?) căci cu siguranţă noi păream mai pustii decât oricare dintre oamenii care locuiesc şi trăiesc acolo. Nu o să uit niciodată cum îmi trăgeam trolerul prin nisipul acela atât de fin încât nu ştiai exact ce e. Nu mă întrebaţi ce căutam pe acolo cu troler-ul, eram la început în ale călătoriilor. Voi să nu faceţi ca mine.

Ne-am cazat la Delfinul, un sat de vacanţă cum nu mai văzusem până atunci şi nici de atunci, dar pentru a simţi mai bine locul eu vă recomand să vă cazaţi la localnici, unde puteţi contra unei sume modice să luaţi şi mesele gătite de o gospodină iute la ea acasă. Altfel va trebui să vă mulţumiţi cu hamsiile prajite lângă o porţie de cartofi prăjiţi… în fiecare zi, oferta nu pare prea diversă şi în fond, pentru ce ar fi, doar n-ai bătut atâta drum ca să papi ca în centrul Clujului sau Bucureştiului.

Plaja de la Sfântu Gheorghe e nesfârşită şi jur că eu aşa plajă numai în Italia am mai văzut. Desigur în Italia era amenajată, aici era şi sper că încă mai este, sălbatică. Asta e toată nebunia cu ea, e SĂLBATICĂ şi e UNICĂ, nu ştiu cum arăta Vama pe vremuri (că eu eram mică în vremurile alea) dar eu am presupus că aşa. Şi ce valuri, chiar n-am mai văzut aşa valuri nicunde de atunci. Mai apoi e locul acela de contopire, eu mi-am zis că stau cu un picior în mare şi cu unul în Dunăre şi nu greşeam, aproape vedeai cum valurile se înţeleg să se accepte şi să trăiască împreună, e o lecţie a apelor. Fluviul se dă bătut în faţa mării, iar marea îl linişteşte cu valurile ei până îl înghite complet.

Desigur, Delta, poţi alege să petreci o zi aici măcar (aşa ca mine) sau să petreci o vacanţă întreagă şi să încerci să numeri cormoranii şi pelicanii şi alte vieţuitoare de care mai mult ca sigur vei auzi pentru prima dată. O barcă verde ne-a luat de pe un ponton şi ne-a transportat fix în mijloc de natură pură, aici am aflat că şerpii sunt prietenoşi (eu am o mare problemă cu ei) şi că un pelican bătrân când simte că-i pe moarte, se izolează de grup şi pleacă să moară singur. Mi s-a rupt inima când am văzut unul plutind încă viu (dar pentru cât timp?) în derivă.

Delta are mirosul ei, muzica ei şi în esenţă, viaţa ei. Delta te rupe de lumea ta, pentru o zi, două… nouă şi unii acceptă ruptura asta definitiv şi nici nu mai vor să se întoarcă la ale lor, alţii ca mine, ca voi, probabil o să părăsiţi aceste locuri după o vreme, dar Delta vă va rămâne în gând, ca locul unde nişte prieteni buni au făcut un castel de nisip, s-au simţit minunat, au trăit la maxim, da, la maxim şi s-au bucurat de viaţă… dar cât poate trăi un castel de nisip?

Vizitaţi Delta şi braţele Dunării, se poate ca în 3 zile să prindeţi gustul unui tărâm parcă din altă poveste. Când aud de cineva care a ajuns în Deltă aud instant în mintea mea, oare de ce?, melodia asta. A! şi toate astea se pot vizita cu bani puţini, destul de puţini, niciodată nu vei avea nevoie de bani foarte mulţi ca să fii numai tu cu gândurile tale, aminteşteţi asta când îţi vei plănui următorul city break.

Eu nu m-am mai întors în Deltă de atunci şi dacă ar fi să o mai fac vreodată, o să stau pe acolo cu un nod în gât, cu gândul la apă, la viaţă, la fericire, la nimic, la pustiu, la un castel de nisip şi la prieteni. Da, cu siguranţă la prieteni! Delta e la Sfântu Gheorghe şi e despre prieteni… la mine.

Acest articol face parte din campania blogosferei româneşti turistice cu scopul de a promova ideea de petrecere a unor city break-uri în România. Un mare număr de bloguri de călătorii au publicat astăzi articole pe această temă şi vă recomand să le citiţi: Placerea de a calatori, Lumea Mare, Viajoa, Travel Girls, Elena Ciric, Hai la Bord, Calator sau turist, Turistu, In turneu, Turism Market, Travel with a smile, Imperator Travel, Imperator Travel (in limba engleza), Trans-ferro, Ciprian Caraba, Cristian Francu, Pop Marius, Ioana Budeanu, Lipa Lipa, Paravion,  Aliceee, TravelBadgers, Ghid turistic digital 2.0, Roxana Radu, Apolloro…

România, Travel

Vederi din Târgu Mureş (cuvinte şi fotografii)

23 de comentarii

Ieri am petrecut o zi mai mult decât agreabilă la Târgu Mureş, în companiei unei prietene. A fost o ieşire ad-hoc, dar una de care o să-mi aduc aminte multă vreme. Mersi Lili pentru invitaţie, am descoperit împreună cât de frumoasă poate fi o zi banală de joi (sau oricare alta).

Pentru că ştiu că Lili v-a pregăti pe săptămâna viitoare un material mai amplu despre acest orăşel din centrul ţării, eu mă voi rezuma la mult mai puţine cuvinte. În primul rând vreau să să spun că la o socoteală mai atentă am descoperit că eu am mai fost în două vizite la Târgu Mureş, dar niciuna de o zi, ca cea de ieri, şi pe lângă asta am mai trecut de două sau trei ori fără să opresc. De la prima vizită mi-a plăcut oraşul, iar ieri doar am aprofundat. Oraşul e mic, dar e curat şi e cu alt suflu decât alte oraşe mai mari sau mai ofertante din ţara noastră. Te poţi plimba şi pierde o zi la Mureş, în capitala de judeţ, fără să te plictiseşti, cu o singură condiţie; să ai o companie plăcută :)

Pe lângă asta mai este acea idee de slow travel (că bine zice Lili, tare ne mai place să reinventăm concepte vechi), care într-un oraş mititel se poate realiza cu brio şi poate fi un început pentru a practica alte “sporturi” slow. De ce e ok un oraş mai mic pentru asta? Pentru că lipsesc tentaţiile care te-ar putea pune pe fast forward, iar asta e mare lucru pentru cineva pe Duracell, înţelegeţi voi…

Aşa că până mă hotărăsc eu ce poze să pun pe Picasa, am ales 8 (opt) pentru acum şi aici ;)

Teatrul Naţional de unde şi-au luat avânt mulţi artişti ai României

Un gând pentru Franţa (în gând, cu gândul la Beziers)

Ei, dacă asta nu seamănă cu Piazza Venezia din Roma, nimic nu mai seamănă…

Multe poţi descoperi cu ochii spre înălţimi, nu spre asfalt

Şi acesta a fost momentul în care am ştiut cu ce mai seamănă Tărgu Mureş-ul, cu Aradul

Cât de curat vi se pare?

Fascinaţia pentru o casă care nu e acasă

Soarele de octombrie ne scaldă în “la revedere!”

Cam asta a fost o zi de toamnă bine petrecută, alte informaţii despre Târgu Mureş o să mai aflaţi săptămâna viitoare, îndemnul meu este să îi faceţi o vizită din orice colţ de ţară aţi veni. Se anunţă un weekend cu soare şi peste 20 de grade, numai bun pentru o scurtă ieşire…

Plăcerea a fost (şi) de partea mea ;)

Close Menu