Eminescu să ne judece

Dacă iubeşti fără să speri
De-a fi iubit vrodată,
Se-ntunecă de lungi păreri
De rău viaţa toată.

Şi-ţi lasă-n suflet un amar
Şi în gândiri asemeni,
Căci o iubire în zadar
Cu moartea-i sor- de gemeni.

Dar vindecarea la dureri
În piept, în partea stângă-i,
De-acolo trebuie să ceri
Cuvinte să te mângăi.

Acolo afli adăpost
Oricâte se întâmple,
Ca ş-un amor care-ar fi fost
Viaţa ta o împle.

Căci un luceafăr răsărit
Din liniştea uitării
Dă orizon nemărginit
Singurătăţii mării.

Şi ochiul tău întunecat
Atunci îl împle plânsul,
Iar ale vieţii valuri bat
Călătorind spre dânsul.

Şi dau cadenţe de nespus
Durerii tale lunge,
Pe când luceafărul e sus
Ca să-l nu-l poţi ajunge.

Zâmbeşte trist cu raze reci
Speranţelor deşarte:
În veci iubi-o-vei, în veci
Va rămânea departe.

Ş-a tale zile-or fi cum sunt,
Pustii ca nişte stepe;
Iar nopţile de-un farmec sfânt
Ce nu-l mai poţi pricepe.

(Dacă iubești fără să speri – M. Eminescu)

Eminescu -Ion si Doina Aldea Teodorovici

Te uită cum ninge decembre…

Te uită cum ninge decembre…
Spre geamuri, iubito, priveşte –
Mai spune s-aducă jăratec
Şi focul s-aud cum trosneşte.
 
Şi mână fotoliul spre sobă,
La horn să ascult vijelia,
Sau zilele mele – totuna –
Aş vrea să le-nvăţ simfonia.
 
Mai spune s-aducă şi ceaiul,
Şi vino şi tu mai aproape, –
Citeşte-mi ceva de la poluri,
Şi ningă… zăpada ne-ngroape.
 
Ce cald e aicea la tine,
Şi toate din casă mi-s sfinte, –
Te uită cum ninge decembre…
Nu râde… citeşte nainte.
 
E ziuă şi ce întuneric…
Mai spune s-aducă şi lampa –
Te uită, zăpada-i cât gardul,
Şi-a prins promoroacă şi clampa.
 
Eu nu mă mai duc azi acasă…
Potop e-napoi şi nainte,
Te uită cum ninge decembre…
Nu râde… citeşte nainte.
 
(George Bacovia – Decembre)
 
P.S. La Cluj a nins ca în povești în fiecare zi de duminică încoace… și mai ninge…

Pleoape grele

Văd o lumină afară și-mi pare că vine
din necunoscut.
Îți îmbrățișez căldura, în întuneric
și-mi dau seama că pentru mine, nimic,
Nimic nu ar trebui să mai fie de necunoscut.
 
Mă întorc pe cealaltă parte și mă las învăluită
de umbrlele nopții.
Deasupra ne apasă liniștea altora,
însă singura care contează pentru mine
Este liniștea ta.
 
E greu să adormi când te năpădesc gânduri
care alungă visele.
Dar și mai greu e să-ți alungi visele singur;
din minte, din suflet, din ochi și din viață.
E dimineață!
 
(Cluj, decembrie 2010)
 

Totuși, s-a dus și Păunescu.

Citeam ieri la Luiza, despre scrisoarea Anei-Maria Păunescu și nici nu am avut curajul să comentez. M-a atins oricum…
 
Nu l-am agreat foarte tare pe Păunescu, nu știu de ce mereu mi s-a părut o persoană care se apleacă după cum bate vântul, dar poate nu eram eu la curent. Insă după ce am citit scrisoarea ficei, ieri, în această dimineața m-am întristat destul de tare…
 
Poetul care ne-a dat Totuși, iubirea, creatorul Cenaclului Flacăra care la rândul lui a dat României mari artiști, a plecat azi… îmi pare rău, Ana-Maria, știu că nu ați “făcut destule împreună” și poate că nu te va alina nimic, dar te rog să mă crezi că niciodată nu ar fi fost destule, mereu, el ar fi plecat prea devreme…
 
“Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj şi mă tem.
 
Ce spun se aude aiurea,
Mă-ntorc la silaba dintâi,
Prăval peste tine pădurea:
Adio, adică rămâi.”

26

…………………………

Mai lasă-mă un minut.
Mai lasă-mă o secundă.
Mai lasa-mă o frunză, un fir de nisip.
Mai lasa-mă o briză, o undă.

Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp…

(din Viața mea se iluminează, de Nichita Stănescu)

Palmele-Geografia timpului


Da, palmele-ntr-un an s-au mai asprit.
Sunt bataturi mai trainice pe ele.
Metalul ce durea la inceput
Le-a intarit, topindu-li-se-n piele.
Ele imi cer mai multa incordare
Si cer gandirii proaspat inteles.
Cerinta lor e mult mai hotarata
Cand fruntea grea mi-o sprijina ades.
Incep sa bag de seama, in sfarsit,
Ca multe imi raman neintelese,
Ca-n orice fapt sunt adevaruri mari
De care-odata nu parea sa-mi pese.
Incep sa simt infriguratul chin
Al setei de-a cunoaste-aceste taine,
De a nutri spre ele-un dor flamand,
De-a le cunoaste pure, fara haine.
 
(Nicolae Labiș)