Filosofari

Lucky number S(l)even

6 comentarii
Când văd partea plină a paharului, mi se pare că multe s-au schimbat în decursul celor 3 ani de când sunt la Cluj și multe s-au schimbat în bine, inclusiv eu :D. Când văd partea goală, în loc să mă fac că plouă, mă încrâncenez să găsesc soluții, deh… echilibrul.
 
Anul trecut vă spuneam cum pe 7.07.2007 am plecat de la Ineu, cu tolba plină de dorințe, cu desaga de speranțe în spate și cu amintirile unei copilării fabuloase și a unei adolescențe pierdute între vârste, îngrămădite în toate cotloanele inimii mele. Și, abia acum după 3 ani vă pot spune cu mâna pe inimă că felul acesta definitiv și foarte entuziast în care am plecat trebuia să-l fi experimentat la 18 ani, m-ar fi ajutat enorm să am parte de această plecare la 18 ani, aș fi crescut cu mult mai mult, m-aș fi maturizat cu mult mai frumos. Dar cineva a avut alt plan, în care eu mai trebuia să copilăresc, în care eu trebuia să ajung la Oradea, în care eu mai trebuia să fiu legată de Ineu, în care trebuia să mă leg și mai tare de Ineu. Planul acelui cineva (de sus ?!?), a ieșit și nu pot face decât să mulțumesc pentru el. În momentele de deznădejde vreau la Ineu și mă bucur să pot merge acolo măcar cu gândul dacă nu chiar fizic, pentru tot ce a fost frumos :) Nici să vreau (deși asta nu se va întâmpla) și nu aș putea uita de unde am plecat.
 
Revenind în Ardeal, pe unde “doru’ m-o purtat”, vorba lui Bocșa și a cântecului, mă gândesc cât de inutile sunt alte șcenarii. Cum ar fi fost dacă veneam mai devreme? Cum ar fi fost dacă nu aș fi venit deloc? Cum ar fi și ce-o păți? Nu au rost… ideea e că sunt aici, că 7-le ăla din 2007 a fost cu noroc, că l-a bătut pe un alt 7 de la începutul secolului 21 care m-a pus la pământ, care la rândul său are legătură cu un alt 7 din anii ’50 și care e motivul pentru care eu exist. Și uite așa, cine știe ce alte date de 7 îmi vor mai schimba viața și cine știe ce alți oameni vor fi atunci prin preajmă.

Filosofari

Un fel de Meșteru’ Manole

8 comentarii
Faptul că obosești nu este de fiecare dată o consecință a faptului că ai muncit mult ci mai bine zis o urâtă urmare a faptului că ai muncit degeaba. Cum am ajuns la această concluzie? Greu… după o săptămână de construit în timpul zilei și de găsit totul năruit în fiecare dimineața. Apoi ca un mare și sârguincios meșter am luat totul (sau aproape totul) de la capăt. Ce simplu comentariu la Meșteru’ (lu’ pește) Manole, nu?… și când mă gândesc la anii de școală în care avem nevoie de culegeri de comentarii ca să pricepem.
 
Mai am o săptămână de luptă cu morile de vânt (sper să mai fie numai una, SPER, deși știu că nu va fi), așa că vin și vă întreb: pe cine trebuie să zidesc ca să rămână în picioare construcția mea?
 
Vă doresc o săptămână “mai” bună :D

Filosofari

Despre aripi

6 comentarii
Era odată un rege vestit care primise în dar doi pui de şoim pe care se grăbi să-i încredinţeze Maestrului Crescătoriei de şoimi ca acesta să-i antreneze. După câteva luni, maestrul îl înştiinţă pe rege că unul dintre şoimi era perfect antrenat.

„Şi celălalt?”, înrebă regele?

„Îmi pare rău, sire, dar celălalt şoim se poartă ciudat; a fost poate atins de o boală rară pentru care nu se găseşte leac. Nimeni nu reuşeşte să-l desprindă de pe creanga pe care a fost aşezat în prima zi. În fiecare zi, un servitor trebuie să se caţere până la el pentru a-i aduce mâcarea.”

Regele chemă feluriţi veterinari şi vraci şi mari cunoscători în ale bolilor, dar niciunul nu reuşi să-l facă pe şoim să zboare.

Li-l dădu în grijă şi curtenilor, generalilor, sfetnicilor celor mai învăţaţi, dar nimeni nu izbuti să dezlipească şoimul de pe creangă.

De la fereastra sa, regele îl putea vedea stând nemişcat în copac zi şi noapte. Într-o bună zi, dădu un decret prin care le cerea supuşilor ajutor în privinţa şoimului.

În dimineaţa următoare, regele deschise fereastra şi spre marea sa uimire, văzu şoimul zburând superb printre copacii din grădină.

„Aduceţi-mi pe cel care a făcut această minune”, porunci el. La puţină vreme îi aduseră un tânăr ţăran.

„Tu ai făcut şoimul să zboare? Cum ai făcut? Eşti cumva vrăjitor?”, îl întrebă regele.

Intimidat şi bucuros, tânărul îl lămuri:

„N-a fost greu, înălţimea ta. N-am făcut decât să tai creanga. Şoimul şi-a dat seama că are aripi şi a început să zboare.”

Uneori, Dumnezeu îi permite cuiva să taie creanga de care stăm agăţaţi cu străşnicie, pentru a ne da seama că avem aripi.

Povestire din volumul Noi avem aripi – de Bruno Ferrero.

Sursa foto

Filosofari

Ura NU e a doua față a dragostei

7 comentarii
E o dragoste întoarsă. O dragoste nerealizată, neprimită, refulată, care se răzbună. (Eugen Ionescu).
 
Ura este viciul sufletelor înguste; ei o hrănesc cu toate meschinăriile lor şi o folosesc ca pretext pentru tiranii josnice. (Balzac)
 
Ura e o boală, o stare sufletească de care mori dacă n-o vindeci. Nu există ceva mai odios în lume decât să-mprăştii ură. (Ileana Vulpescu)
 
Nu am simțit niciodată acest sentiment care naște în om furtuni de neoprit și nici nu-mi doresc să cunosc acest sentiment. Dar sunt foarte mulți care trăiesc astfel toată viață și nu pot decât să-i compătimesc. A urî pe cineva înseamnă a investi energie într-un sentiment care nu-ți va folosi niciodată, înseamnă a trăi o dragoste căreia nu-i poți face față și atunci o distrugi uitând că de fapt te distugi iremediabil pe tine. Ura e o pedeapsă îndreptată asupra propriei persoane. A urî e ca atunci când deși știi că nu înoți în mijlocul oceanului tot ți se pare că nu vei ajunge niciodată la mal. Ați permite să urăști pe cineva înseamnă că ai acceptat că nu ești capabil să iubești de fapt pe nimeni.

Filosofari

Între ce aș vrea și ce ar trebui

9 comentarii
M-am gândit că “ar trebui” ține mereu de celălalt și nu de mine, dar totuși “ar trebui” se răsfrânge asupra mea din cauza faptului că așa am fost crescută (vorbesc la persoana I, dar se regăsește cine vrea). Am fost crescută în “religia” lui AR TREBUI, urmată de firescul “că dacă nu…”. Nu, categoric nu au greșit părinții, ei la rândul lor au fost crescuți așa și atunci nu mă pot supăra pe ei, dar mă pot supăra pe mine că odată despinsă din cuib nu m-am luptat cu morile de vând pentru “AȘ VREA”. Și l-am pierdut iremediabil.
 
Am făcut de atât de multe ori ceea ce “a trebuit” în loc de ceea ce “aș fi vrut” că am ajuns, cred, la o suprasaturație. Însă, între “a trebui” și “a vrea” stă inevitabil ceva ce orice copil de 3 ani știe, doar că odată cu vârsta (aka educația) copilul uită și se trezește că a ajuns mare și a uitat să zică NU. Așa că între cele două stări de fapt se află miraculosul NU. Eu NU știu zice NU, iar când o zic pare că toate nenorocirile din lume se revarsă asupra mea. Zici că eu am făcut toate relele pământului așa mă știu autoflagela. Mă simt vinovată când zic NU, la orice. Un psiholg cel mai probabil ar zice că asta ține de faptul că nu am încredere în mine, un sociolog poate s-ar pune pe făcut o statistică spunându-mi că mă aflu printre cei 95% dintre oameni care nu știu zice NU. Și tot așa s-ar găsi mulți care să mă îmbete de cap cum că “alegerile sunt ale omului… bla, bla, bla…bla, bla, bla”.
 
Cei care știu să zică NU sunt cei care fac ce vor în loc de ce trebuie, a nu se înțelege că ei se rezvrătesc împotriva societății ci doar nu plâng pe la colțuri că sunt arătați cu degetul de cei care au altă viziune asupra aceleiși societăți. Ei își trăiesc pur și simplu viața, dincolo de rigori și de convenții absurde, dincolo de faptul că “ar trebui” să facă ceea ce TREBUIE “că dacă nu” vai și amar de capul lor. Până la urmă ce naiba e cu acest “vai și amar”? Ce înseamnă el? Cine hotărăște cine și de ce trebuie etichetat cu “vai și amar”? Să fie oare cei care toată viața au urmat cursul lui “ar trebui” în loc de cursul lui “aș vrea”? Aceea?
 
Cu siguranță câțiva se vor ridica și-mi vor spune că eu nu știu ce vorbesc. Cum “să vrei” să citești Kant când “ar trebui” să mergi la serviciu să-ți câștgi o coajă de pâine? sau Cum “să vrei” să mergi în Brazilia când “ar trebui” să stai în România și să-ți faci credit la casă pe 50 de ani? CUM?… ei bine, uite așa… că așa vreau… și eu care citesc Kant și merg în Brazila voi sfâtși tot acolo ca și eu care merg la serviciu și îmi fac credit pe 50 de ani. Exact tot acolo.
 
Măi frate, uite că știu al naibii de bine asta în teorie, dar în practică fac exact invers. Cine să mă mai înțeleagă? Adevărul e că între “aș vrea” și “ar trebui” pe lângă educația primită și NU-ul ce ar fi trebuit dobândit mai stă ceva… și cred că e propria-mi limită.
 
P.S. Nu am pornit postarea de la un fapt concret ci de la ceva la care m-am gândit de multă vreme :)

Filosofari

De unele lucruri mi-e dor de mă usuc (I)

12 comentarii
Și se întâmplă ca acelea să fie cele pe care nu am cum să le mai trăiesc altfel decât în memorie și atunci am starea pe care o am acum, zilele astea… melancolie.
 
Nu am fost o mare fană a duminicilor, dar multe dintre cele din copilărie încă își păstrează aroma nealterată în mintea mea, multe dintre acele duminici mă fac să tresar numai când o rază de soare îmi amintește de ele. De exemplu ieri… a fost foarte frumos afară, dar nu am plecat niciunde, am ieșit doar pe balcon și am respirat, mi-am umplut plămânii cu exact același aer de prin ’92-’93-’94. Amintirile au venit și mi-am umplut sufletul… eram la Ineu, acasă, ne pregăteam să luăm masa de prânz (de fiecare dată în familie cu supa de pui, friptura, cartofii piure și ceva plăcintă). Tati ca de obicei (priceput în bucătări) se pregătea să strecoare supa, mami poate încă mai urmărea cuptorul să vadă dacă mai lasă sau nu plăcintă… iar la Radio România Actualități (mergea tot timpul în bucătărie) se auzea o muzică (foarte cunoscută, dar nu știu melodia, e un jingle drăguț de tot și acum îl au cei de la Radio), care era ca un semnal că era ora prânzului. (Nu l-am mai auzit de mult, dar de fiecare dată când îl aud parcă inima îmi bate mai tare).
 
Iubeam momentele astea, le așteptam toată săptămâna, erau oaza mea de liniște, erau oaza mea de bucurie… de fapt cred că atunci mă simțeam cel mai protejată, cel mai iubită și cel mai fericită. Apoi mă tolăneam cu tati la televizor, el adormea după 5 minute, eu mă uitam la emisiuni gen “Turnul Babel” sau ce emisiuni duminicale mai existau în vremea aia (vă mai amintiți de ele?). Dacă mă plictiseam mă puneam să citesc sau să scriu diverse chestii, era așa o “dulce, plictiseală”. Poate mă gândeam că a doua zi merg la școală, poate mă gândeam doar la ce să mai fac până seara, poate nu mă gândeam la nimic… ce plăcut era…
 
Vântul mai bate puțin, îmi răvășește părul și… brusc e sâmbătă… ascutăm meciurile la Radio Timișoara, afară e soare, mami spală, tati trebăluiește cu o ureche la radio cu una la mine să audă ce fac. Ne facem planuri, multe, multe planuri…
 
Apoi poate timpul chiar trece prea repede, e CM de fotbal (America ’94), tati ne zice să nu-i facem program, noi două râdem :)) Apoi poate mai renunță el la niște meciuri, poate renunță mami la “azi avem de lucru”, poate renunț și eu la joaca pe afară și merg să văd un meci cu el în cameră. Eu cu un suc, el cu o bere… (nu-și lua nicio bere fără să ia și la “fetele” lui ceva).
“Și să vezi ce meci va fi diseară!”, “Azi noapte când s-a calificat România în sferturi, am sărit de pe fotoliu și am venit și v-am pupat.” “Ai simțit? Mami s-a trezit.”.
 
Eu nu mă trezisem… uneori aș prefera să nu mă fi trezit nici acum. Uneori. E luni.

Filosofari

Între tolba cu împliniri și lista cu dorințe

3 comentarii

Plecată o vreme departe de cei dragi era natural ca aceste sărbători să le petrec în mijlocul familiei și al prietenilor. Prin asta am înțeles că trebuie să merg la Ineu și deși nu am simțit magia până în Ajun, tot ce a urmat după mi-a reconfirmat că magia iernii nu o pot simți încă decât la Ineu. Poate nu va mai dura mult, cine știe?

Nu am făcut nimic extraordinar, sau inedit, diferit de ce făceam în general, doar că am avut mai multe de povestit la gura sobei și mai multe vizite de care îmi era dor. Și chiar dacă zăpada a dispărut sau Moșul a venit mai devreme, chiar dacă nu am avut un plan de Revel până pe 31 decembrie, toate s-au potrivit la fix, tolba a fost plină cu de toate pentru anul ce a trecut, iar lista cu dorințe pentru anul nou a prins contur fără să o gândesc prea mult.

Pentru mine 2009 a fost tare plin și nu doar cu bune că așa e viața, dar la final când am tras linie m-am socotit mulțumită de mine și de cei din jur. Finalul de an (noiembrie/decembrie) a fost mai frumos decât tot restul lui, a funcționat după principiul “cele bune să se adune, cele rele să se spele”. Apoi noaptea dintre ani, chiar dacă ploioasă m-a găsit răzând în hohote urmărind artificiile care au luminat orășelul. Dorința de la ora 00:00 a fost spusă apăsat în gând la fel ca sărutul de la La mulți ani ! Nimic spectaculos și totuși perfect. Așa cum vreau să fie și acest an care tocmai a venit peste noi.

Dintre dorințele ce pot fi spuse :D

-sănătate pentru mine și familia mea
-să-mi țin prietenii aproape și să mă bucur de fericirile lor și ei de ale mele
-să-mi fac treaba la școala și să nu dezămăgesc pe cei care știu ce pot și cât pot
-să citesc măcar cât anul acesta, dacă nu mai mult (țintesc barem 70-80 de cărți)
-la vară am (avem) o datorie frumoasă față de doi prieteni buni de care vreau să mă achit onorabil și cu bucurie ca să ne distrăm pe cinste în Eurotripul de după
-promit să fiu mai optimistă, mai puțin stresată și cu mult mai calmă
-să nu schimb esențialul din mine dar să îmbunătățesc părțile slabe
-să iubesc, să fiu iubită și să transmit sentimentul în jurul meu
-să mă înțeleg mai bine cu mine, mai bine ca în 2009 :D

Probabil cu răbdare și perseverență nimic nu e imposibil și cu siguranță tolba cu împliniri de la finalul lui 2010 mă va mulțumi și mai tare, iar lista pentru 2011… ooohooo deja se conturează că am planuri mari :)

Close Menu