Titlu: Un cuib de nobili
Autor: Ivan Sergheevici Turgheniev
Editura: Corint
Colecția: Leda Clasic de Buzunar
Nr. pagini: 300
Preț: 10 lei în Librăria Teora, Central.

Prin această carte s-a petrecut întâlnirea mea cu Ivan Sergheevici Turgheniev. Un roman frumos construit ca toate romanele rusești, “Un cuib de nobili” aduce în prim plan o poveste din înalta societate rusească unde onoarea familiilor și obediețna femeilor sunt cele mai importante lucruri în societate. Pe acest fond orice răzvrătire este puternic taxată, iar viețile oamenilor pot fi distruse printr-un simplu gest sau banal cuvânt.
Cum Turgheniev ne apare ca un analist desăvârșit al vieții sentimentale a eroilor săi, romanul abundă în disecarea iubirilor de la prima scânteie și până la zbuciumul iubirilor târzii care sunt evident îngrădite de normele sociale (care norme funcționau diferit de la o persoană la alta).
Povestea începe în 1842 în luxoasa casă a Kalitinilor din orașul O. Aici trăia văduva Maria Dimitrievna împreună cu fetele sale Liza și Lenocika dar și cu mătușa ei excentrica Marfa Timofeevna Pestova. (Trecem peste faptul că eu urăsc numele rusești, dar trebuia să prezint oarecum personajele).
Aici viața pare să-și urmeze cursul ei firesc, femeile se căsătoresc fără să iubească, iar bărbații trebuie să fie școliți și să aibă avere. Cum fata cea mare a familiei Kalitin, Liza are deja 19 ani, mama ei dorește să o căsătorească cu un tânăr din familie bună, dar și cu un viitor strălucit, pe deasupra și artist. Culmea e că-l și găsește în persoana tânărului Vladimir Panșin venit în orașul O pentru o misiune de stat. Liza nu-l place pentru că-l consideră destul de lipsit de profunzime, dar pentru că “așa trebuie” ea avea de gând să-l accepte ca soț.
Toate se schimbă în momentul în care în oraș apare vărul Mariei Dimitievna, Feodor Ivanovici Lavrețki, un bărbat trecut de 35 de ani care căsătorit fiind cu Varvara Pavlovna și tatăl unei fetițe, o părăsește pe acesta în momentul în care alfă că ea l-a înșelat la Paris cu un tânăr prieten. Întors în Rusia, foarte amărât de viața sa, dar furios pe soția infidelă, el dorește doar să se mute la țară și să-și vadă de alte treburi pentru a nu se mai gândi la viața lui distrusă.
În vizita pe la rudele sale își cunoaște nepoatele și bineînțeles că se îndrăgostește Liza, făcând-o pe acesta să se îndoiască de decizia de a se căsători cu Panșin. Sentimentele lui sunt împărtășite de fată, și probabil ar fi putut trăi fericiți împreună, dacă societatea ar fi fost alta.
Ce se înțâmplă de aici încolo nu mai dezvălui pentru că iau tot farmecul lecturii, dar mai adaug faptul că deși Turgheniev descrie foarte frumos și plăcut ochiului femeia și sentimentele ei, el nu este lipsit de umor când descrie anumite obiceiuri și deraiări are socități din acele vremuri. Cartea este savuroasă, mi-a plăcut mult și mă bucur că am reușit să o citesc.

“Viaţa pe un peron” este o carte metaforizată în întregime care vorbeşte despre încleştările din om în fiecare rând.
Un bărbat şi o femeie aşteaptă pe un peron să vină “trenurile” lor, în acesată aşteptare se desfăşoară poate cel mai sumbru scenariu despre viaţa cuiva cu temeri şi neputinţa de a le înfrunta. În mare proporţie autobiografică (sau cel puţin eu aşa am simţit-o), cartea lui Octavian Paler este o creaţie de valoare. Daniel Cristea-Enache spune în prefaţă că: “Viaţa pe un peron este un roman al angajării şi dezbaterii morale, cu întrebări fundamentale splendid formulate, şi răspunsuri din toată gama prin care individul se defineşte. Reacţionând într-un anumit fel, fugind sau rezistând, luptând sau colaborând, el e scăldat în oricare dintre aceste ipostaze în lumina rece a unei singurătăţi esenţiale.”
Până la urmă despre acestă singurătate este vorba, despre cum singur în faţa unui destin pe care îl poţi înfrunta dar nu o faci, viaţa se prăbuşeşte iar tu nu ai luat trenul potrivit.
Viaţa pe un peron la modul cel mai simplu se desfăşoară după un decalog inventat de autor, care funcţionează ca o filosofie de viaţă:

“Prima porunca: Sa astepti oricit.
A doua porunca: Sa astepti orice.
A treia porunca: Sa nu-ti amintesti, in schimb, orice. Nu sint bune decit amintirile care te ajuta sa traiesti in prezent.
A patra porunca: Sa nu numeri zilele.
A cincea porunca: Sa nu uiti ca orice asteptare e provizorie, chiar daca dureaza toata viata.
A sasea porunca: Repeta ca nu exista pustiu. Exista doar incapacitatea noastra de a umple golul in care traim.
A saptea porunca: Nu pune in aceeasi oala si rugaciunea si pe Dumnezeu. Rugaciunea este uneori o forma de a spera a celui ce nu indrazneste sa spere singur.
A opta porunca: Daca gindul asta te ajuta, nu evita sa recunosti ca speri neavind altceva mai bun de facut sau chiar pentru a te feri de urmarile faptului ca nu faci nimic.
A noua porunca: Binecuvinteaza ocazia de a-ti apartine in intregime. Singuratatea e o tirfa care nu te invinuieste ca esti egoist.
A zecea porunca: Aminteste-ti ca paradisul a fost, aproape sigur, intr-o grota.”

Mi-am dorit să citesc acestă carte din primul moment în care am auzit de ea, iar ieri când am terminat-o mi-am dat seama că am învâţat o lecţie atât de preţoasă despre viaţă cum nu mi-aş fi imaginat. În faţa fricii suntem ca nişte manguste imperfecte în faţa unei cobre şi ar trebui să ne comportăm ca atare pentru că mangusta chiar dacă ştie de neimunitatea sa, sare la gâtul cobrei cu aceeaşi ardoare. Sunt multe de învăţat dintr-o asemenea carte, e o viaţă de om în cele 250 de pagini. Sunt încă sub influenţa ei şi tot îmi spun că nu mai trebuie să scriu despre cărţi atât de “la cald”.
N.B. În timp ce citeam nu mi-am putut imagina decât gara de la Ineu, linia ferată ce trece prin spatele casei mele şi doi oameni în pardesie aşteptând trenul. Care tren?

Există mai multe motive pentru care recenzia unei asemenea carti se scoate greu, dar hai să vă spun motivele pentru care merită luată în seamă.
1. Cartea lui Amelie Nothomb e scurtă şi cuprinzătoare, şă-i faci recenzia înseamnă să dezvălui tot ceea ce nu-i cazul.
2. Cele 130 de pagini merg în 2 ore cu tot cu reflecţia deci ai putea-o citi şi fără şă ştii că-i minunată :)
3. E genul acela la care dacă treci de primele 15 pagini în care nu ştii la ce se referă autoarea, restul vor fi pe loc devorate.
4. E o carte cu totul surprinzătoare, o să te consterneze probabil dilalogul-monolog cu care te vei confrunta şi ştiu ce spun.
5. Nu ai de-a face decât cu două personaje: Jerome Angust şi Textor Texel.
6. Eu am încercat să văd totul sub forma unui scenariu de film excelent în care Textor Texel este jucat neaparat de Kevin Spacey (cred că ar face un rol remarcabil)
7. Laureline Amanieux spunea că această carte este cel mai reuşit roman al lui Nothombe şi cel mai tulburător, întunecat, care pune sub semnul întrebării fundamentele societăţii noastre.
8. Şi doauă citate care vin ca cireaşa de pe tort: “E un pleonasm. Riscul este viaţa însăşi. Omul nu-şi poate risca decât viaţa. Iar dacă nu şi-o riscă, nu trăieşte.”, “E caraghioasă nevoia asta a oamenilor de ai acuza pe ceilalţi că le-au distrus viaţa. Deşi reuşesc foarte bine şă o facă ei înşişi, fără ajutorul nimănui.”
Citiţi şi “Biografia foamei” de acelaşi autor.

În următoarele rânduri voi vorbi despre poate cea mai cutremurătoare carte pe care am citit-o până în prezent. Ea face parte din colecţia Cărţile adevărate a editurii Alffa, dar despre editură şi această colecţie inedită o să vorbesc într-o altă zi.
Translatorul, cartea sudanezului Daoud Hari este o mărturie copleşitoare despre genocidul care continuă să aibă loc în acea parte de lume, despre încălcarea fragrantă a drepturilor omului şi despre nişte fiinţe care deşi au rămas în viaţă sunt ale nimănui. Sunt oameni fără trecut şi fără viitor, sunt copiii aceia pe aceia pe care-i vedem murind de foame cu capetele mult mai mari decăt corpurile, copii care se pare că ajung aşa în câteva zile nu într-un timp îndelungat cum am crezut eu.
Relatarea lui Daoud începe abrupt dar te lămureşte repede despre genul de aventură pe care-o vei trăi în cele 190 de pagini. Făcând parte din tribul Zaghawa tras din regiunea Darfur (partea occidentală a Sudanului), tânărul Daoud are parte de un singur noroc: este trimis să înveţe la o şcoală construită de englezi într-un oraş mai mare din Sudan. Aici prinde destul de bine engleza dar şi araba, fără să ştie că acestea limbi practic vor fi cele care îl vor ţine în viaţă. Fără nicio perspectivă pleacă apoi în Israel să lucreze , dar printr-un concurs de împrejurări tare nefericte ajunge închis în Egipt şi se şi vedea trimis în Sudan şi condamnat la moarte. Nu a fost însă să fie aşa şi ajunge acasă la ai săi teafăr dar exact în zilele în care satul său este complet distrus de bombardamente.
Dacă la început nu înţelegeam nici eu cine cu cine se bătea acolo, am dedus că cel care a preluat puterea în Sudan, Hassan Ahmad al-Bashir a instaurat un regin violent şi extrem de sever, astfel că grupurile de rebeli au început să folosească şi ele forţa şi chiar să vorbească despre independenţa Darfurului. În acest context guvernul sudanez a dat undă verde miliţiilor să-i “aranjeze” de rebeli. Situaţia creată a dus la mii de morţi, răniţi, femei si copile violate, vieţi distruse şi refugiaţi care nu mai au nicio speranţa că vor reuşi să ajungă pe meleagurile lor.
Singurul lucru bun pe care Daoud l-a putut face a fost să reauşească să plece în Ciad (ţara vecină), să-şi facă rost de acte false şi să încerce să ajute cum poate tragica sitaţie în care s-a ajuns. Folosindu-se de limbile pe care le ştia ajuta diferiţi jurnalişti să ajungă la locurile masacrelor şi să relateze de la faţa locului, în felul acesta mobilizau alte state pentru ajutor. Întâlnind reporteri ai BBC, CNN, National Geographic şi mergând cu ei înapoi în Darfur, Daoud îşi risca viaţa enorm pentru acestă cauză, dar ştia că altă soluţie nu are. Considerat de mulţi spion şi trădător, ajunge în închisori unde crede că nu va mai apuca ziua următoare, dar mereu şi mereu ceva îl ajută să scape, pentru că aşa cum spune un vechi proverb african Dacă D-zeu se hotărăşte să-ţi rupă un picior, o să te înveţe cel puţin să şchiopătezi.
Datorită relaţiilor pe care singur şi le face în străinătate reuşeşte cu ajutorul prietenilor să părărsească Africa şi să ajungă în USA de unde continuă să fie o voce valoroasă în apărarea Darfurului, chiar dacă disputele continuă încă, chiar dacă oamenii mor în continuare, chiar dacă un singur om duce după el în viaţă imagini cumplite ale propriului popor aflat într-o agonie care pare că nu se mai termină. Dar aşa cum spune chiar el Dacă vrei să faci ceva în viaţă trebuie să fii mai puternic decăt frica.
Am terminat cartea ieri dar mi-am mai lăsat răgaz o zi să-mi trăiesc liniştită frustarea de a nu putea face nimic pentru acei oameni care au avut doar neşansa de a se naşte acolo. Ei mor fără nicio şansă în timp ce noi ne chinuim zilele cu inutilităţi cum ar fi lipsa banilor (că nu avem câţi am dori), sau jobul de rahat (că nu facem ce ne place), sau că Madonna nu s-a ridicat la aşteptările românilor în concertul la Bucureşti (mi-e silă de subiect), aşadar la noi e o chestiune de gust, la ei e o chestiune de supravieţuire.
Pentru o mai bună înţelegere a contextului ataşez harta Africii. Sudanul e chiar sub Egiptul pe care noi europenii ne dorim cu ardoare să-l vizităm. Partea ocidentală e ceea ce se numeşte “tragedia” Drafur.