Titlu: Milarepa
Autor: Eric-Emmanuel Schmitt
Editura: Humanitas, 2006
Colecția: Raftul Denisei (serie de autor)
Nr. pagini: 63
Preț: 6 lei în Librăria Humanitas, Cluj

Radio France transmitea pentru lansarea romanului: “Milarepa ne poartă spre piscurile Himalayiei, spre crestele gândirii umane, cât mai aproape de întrebarea esențială: Cum îți poți găsi drumul în lume?”

Cartea francezului Eric-Emmanuel Schmitt (despre care am aflat că e destul de tănăr, are vreo 49 de ani) face parte din “Ciclul invizibilului” și tratează sub forma unei povești destinul celui mai celebru yogin și poet: Milarepa, discipolul lui Marpa. Prea multe nu sunt de spus, cartea are personaje puține însă povestea devine la un moment dat alambicată, dacă nu se urmărește exact firul poveștii s-ar putea să te întorci câteva pagini să vezi dacă ai înțeles bine.

Cartea abundă în citate numai bune de pus pe sonet, despre viață, moarte, destin, înțelepciune, adevăr, remușcare, virtute. Nu le-am notat căci mă trezeam cu toată cartea transcrisă și nu asta era ideea.

Este o carte scurtă care se poate citi în două ore dacă dispui de timp suficient, sau maxim într-o zi lungă și lată așa cum am citit-o eu “printre picățele”. A fost prima carte a autorului care mi-a căzut în mână dar am auzit numai lucruri bune și despre “Oscar și tanti Roz”, așa că aceea va fi următoarea pe listă din acest autor.

Titlu: Ce este cultura? în dialog cu fiica mea
Autor: Jerome Clement
Editura: Nemira, 2005
Colecția: bonton
Nr. pagini: 114
Preț: 5 lei, Librăria Gaudeamus

Jerome Clement este președintele postului TV Arte, dar și un excelent publicist francez. Printre volumele sale se află și această cărțulie “Ce este cultura? în dialog cu fiica mea”, o lucrare interesantă cu atât mai mult cu cât ea are forma unei discuții libere de vacantă dintre un tată și o fiică (adolescentă) a zilelor noastre.

Judith are vreo 15 ani dar evident familia din care provine i-a dăruit o educație foarte bună, de care din păcate foarte puțini copii au parte. Tatăl său care a purtat-o pe la muzee, care i-a pus în mâini cărți valoroase, care a stimulat-o să vadă filme de artă, acest tată evident poate purta o asemenea discuție cu fiica lui. Nu știu cât realizează fiica contribuția familiei și a mediului la dezvoltarea sa intelectuala, dar cu siguranță Judith este genul de persoană care poate vorbi cu ușurință despre orice, de la originea familei sale, la operele lui Picasso sau la regimurile politice care au decimat nații. Eu una la 15 ani aș fi fost foarte fericită să dețin atâtea informații, să am o astfel de cultura generală.

Un loc important în discuțiile lor îl ocupă Franța și cultura franceză. Sunt puse în discuție foarte multe aspecte: de la cum își văd tinerii țara, până la contribuția Franței în cultura europeană. Se simte un anume sentiment patriotic, dar nu poate fi supărător atâta timp cât până și un străin poate recunoaște Franței anumite merite.

Oricum discuția, dacă pot să-i zic astfel cărții, este teribil de bună, eu mi-as dori să pot avea o discuție de genul acesta cu propiul copil chiar mai târziu de 15 ani.

Și pănă la urmă, nu, ce definiție a culturii au găsit cei doi?
Autorul spune că atât el cât și fiica sa au căutat o definiție a culturii. “Există multe, dar ea se află în această curiozitate a spiritului, în setea de a învăța și a înțelege, care permite omului să-și exprime sentimentele și să-și depășească astfel condiția sa de ființă muritoare (…) Arta ne ajută să uităm timpul și ne dă posibiliatea să transmitem printr-o cercetare profundă și intimă ceea ce înseamnă condiția umană.”

Titlu: In Memoriam-mic tratat de morți celebre
Autor: Stephane Audeguy
Editura: Nemira
Colecția: bonton
Nr.pagini: 123 (+index)
Preț: 16.99 lei în Cora

Vă rog să-mi permiteți să vă spun că o carte care nu e altceva decât o înșiruire de “morți” un fel de necrolog lărgit, poate să stârnească râsul într-un mare fel.
Cartea lui Stephane Audeguy e înainte de toate așa cum îi spune și subtitlul “mic tratat de morți celebre” și abia mai apoi vine titlul “In memoriam”, căci povestirile din ea nu te fac să te reculegi ci mai degrabă să te “culegi” de pe jos după ce te-ai tăvălit de râs. Comicul vine evident din felul în care autorul alege să relateze trecerea în neființă a unor oameni mai mult sau mai puțin cunoscuți: de la scriitori, la actori, la botaniști, cosmonauți, sfinți sau dansatoare toți sunt “o apă și-un pâmânt” în fața “doamnei cu coasa”. De exemplu Tennessee Williams moare după ce se sufocă cu un…dop. Marilyn Monroe moare, este dusă la morgă și nimeni nu merge să-i ridice trupul, Victor Hugo trece la cele veșnice după ce se bucură de cele trupești ultima oară, Jimi Hendrix moare sufocat de propria vomă, ce să mai zic de Rasputin, ăsta nu putea lipsi, ba mai mult trebuiau să-i dea și un premiul de “cel mai asasinat om din istorie” :)) Unii mor fără suferință, alții după zile de chin, probabil la fel cum au trăit. Ce să mai zic…oricum niciuna din “morțile” prezentate nu te face să spui ce ai spune de obicei după ce auzi că cineva “a dat colțul”, deci sorry… da nu pot să reproduc toată cartea deși a fost greu să mă rezum la câțiva.
Autorul ne lămurește într-un fel de ce acestă carte se prezintă astfel și ce sunt defapt micile sale povestiri: “Însemnări mai laconice decât ipocritele discursuri funerare, mai delicate decât aridele necrologuri și categoric mai vii decât mormintele. Pe scurt, moartea ca artă de a trăi.”
Nu-mi rămâne decât să vă recomand cele aproape două sute de povestioare ca lectură obligatorie de weekend, sau de nopți fără somn, de zile fără chef, de momente mai puțin inspirate sau de ce nu … de curiozitate. Merită și vă asigur că în plus vă îmbogățiți cultura generală. De exemplu după ce o să citiți cartea o să știți răspunsul la întrebarea “La ce oră a murit Nietzsche?” sau la întrebarea “Care cosmonaut a murit în accident de avion?
Dacă o să particip la “Vrei să fii miliardar” poate o să-mi folosească aceste răspunsuri :))

Titlu: De veghe în lanul de secară
Autor: J.D. Salinger
Editura: Polirom
Colecția: Biblioteca Polirom
Nr. pagini: 279
Preț: 17 lei de pe Librărie.net

Cred că mi-aș da jumate de viață să fiu ca Holden Caulfield măcar pentru o zi, deși știu că asta nu se va întâmpla niciodată. Nu-mi rămâne decăt să-i savurez povestea și să mă amuz, să mă mir, să mă înduioșez și să mă enerveze faptul că nu l-am cunoscut mai demult. Salinger a devenit pe bună dreptate extrem de popular cu acest roman superb, un roman practic despre “nimic”, el nu are o acțiune care să te țină cu sufletul la gură și nici un fir pe care să-l urmărești crezând că depistezi un țel, el e povestea unei atitudini, atitudine caracteristică unor oameni regăsiți oriunde pe axa timpului. Holden e un HuckleberryFin mai stilizat dar în același timp e tipul pe care nu-l puteai suporta în liceu, sau colegul tău de bancă din generală cu care te băteai în fiecare pauză, sau fratele mai mic sau mai mare pe care îl adorai și detestai în același timp. Sau poate Holden ești TU :)
În linii mari în cartea lui Salinger, Holden are 17 ani, e înalt și slab, umblă după fete, rămâne corigent la vreo 4 materii și e dat afară din școala la care învăța (era a treia în ultima vreme). Se bate cu colegii de cameră, dar la o adică îi face compunerea la engleză unuia din ei doar pentru că el era foarte priceput la asta. Holden nu-și înțelege profesorii, dar merge să viziteze unul din ei când e bolnav, leagă prietenii cu ei, le recunoaște meritele și dacă e ceva de respectat la ei, respectă. Holden crede în prietenie, crede în familie, nu vrea să-i rănească. O iubește pe Phoebe, sora lui mai mică, din ultimii bani îi cumpără un CD (care nu se inventase inca deci era disc :)10x Radu) cu muzica preferată, spune că e foarte inteligentă și adorabilă. Și sentimentul e reciproc. Îi pare rău pentru mama lui care suferă enorm pentru că în urmă cu ceva vreme și-a pierdut un copil. Și Holden și-a pierdut un frate, e extrem de afectat dar pare că vrea să treacă peste, evident nu e foarte ușor, sechele au rămas. Holden e foarte inteligent, dar își cunoaște limitele, citește mult dar numai ce-i place, e genul care nu știe ce vrea de la viață, dar știe ce nu vrea și asta e destul de important. Dacă vorbește prostii e pentru că și-a dat seama că numai așa poți comunica cu unii, dacă minte e pentru că viața se cere de multe ori mințită pentru a descoperi adevărul, iar dacă înșală e pentru că numai așa poate descoperi când este înșelat.
Într-un mod extrem de ciudat, poate numai pe hârtie, (cine știe?) Holden s-a reabilitat în ochii mei imediat după ce a decăzut, are acestă capacitate extraordinară de a te face să-l ierți când nu ar merita și de a te înduioșa când ar trebui să-l spulberi în bătaie. De multă vreme nu a mai trezit în mine un personaj atâta afecțiune ca Holden, e genul acela care se lipește de retină și suflet, nu-l poți uita. El nu vedea viața simplu, chiar din contră, dar părea că faptul de a nu-i pasă de ea îl făcea mai liber, viața se simplifica într-un stil ciudat, chiar dacă la două minute după, el era deprimat că o văzuse și o trăise astfel.
Finalul poveștii e emoționant, Holden se întoarce acasă, recunoaște că fusese exmatriculat, rămâne lânga surioara sa și la fel de senin își face alte planuri: va merge la altă școală, se va gândi mai bine ce va face cu viața lui, etc (dar nu cred că la modul serios). Bucuria fără margini a venit însă din felul inocent în care și-a dat seama că-l iubește sora lui, din fericirea imensă pe care a simțit-o privind-o învârtindu-se în carusel, adică din lucrurile simple pe care doar un om cu inimă mare (indiferent cum ar fi el în rest) le poate simți.
Poate că Holden e un șmecheraș sau ceva (vorba lui preferată, un fel de tic verbal pentru mine înainte de a citi cartea) dar e un șmecheraș prea tare pentru a nu-l iubi. Poate am eu o problemă sau ceva :))

Titlu: Gâsca sălbatică
Atutor: Mori Ogai
Editura: Humanitas
Colecția: Cartea de pe noptieră
Nr. pagini: 145
Preț: 9,90 lei în Librăria de pe Iuliu Maniu

O poveste care curge lin împletită cu starea cititorului care numai lin nu curge duce la o lectură fragmentată și anevoioasă a câteva pagini care puteau relaxa. Relaxându-mă puțin aseară am reușit să duc povestea la bun sfârșit, dar după trei zile.
Nu sunt familiarizată cu literatura japoneză, dar dacă ea merge pe linia lui Mori Ogai, autorul cărții despre care vorbesc, atunci cu siguranță o să mai servesc din ea cu cea mai mare plăcere. De asemenea traducerile din japoneză au fost semnate de Rodica Frențiu, profesor la catedra de japoneză de la Facultatea de Litere din Cluj, un om pentru care cultura asiatică nu e doar o funcție didactică ci și o pasiune nemărginită.
Povestea cărții se petrece în 1881, unde un tânăr, student în an terminal la medicină relatează despre o poveste de iubire care ar fi putut avea loc între bunul și vechiul său prieten și coleg Okada și frumoasa amantă a unui cămătar, tânăra Otama. Povestitorul este chiar autorul, care precizează asta în comentariile pe care le face pe marginea poveștii.
Într-o zi în timp ce se afla pe panta Muen, Okada întâlnește privirea unei fete superbe care se părea că locuiește chiar în una din casele de pe acea stradă. Fata este Otama, femeia întreținută a unui cămătar pe nume Suezo, bărbat căsătorit și cu copii, dar căruia i se aprinseră călcâiele după tânara de 17 ani, săracă, crescută doar de tatăl ei și fără educație. Bătrânul său tată a dorit să o căsătorească cu un băiat care să-i asigure traiul, dar tocmai datorită condițiilor lor materiale nimeni nu era interesat de ea, chiar dacă era de-o frumusețe răpitoare. Așa că atunci când Suezo, despre bătrânul nu știa că e cămătar, i-a propus să i-o dea pe Otama, bătrânul ca să scape de sărăcie a făcut și acest gest, chiar dacă în felul acesta a trebuit să se despartă de fiica sa. Ajunsă singură și instalată într-o casă frumoasă pe panta Muen, în apropierea căminelor studențești, Otama a ajuns să se plictisească și între vizitele stăpânului ea stătea la geam și privea oamenii, sau își făcea de lucru prin curte sau alte îndeletniciri cu care fisese obișnuită pe vremea când locuia cu tatăl ei. Într-o astfel de zi îl zări pe Okada și inima ei nu mai avu liniște. Nici lui Okada frumusețea ei nu-i rămăsese indiferentă, dar fata fiind prea timidă nu îndrăznea să facă niciodată niciun gest, chiar daca Okada omorâse odată un șarpe care îi atacase păsările din colivie.
Povestea se termină foarte abrupt, dar merită descoperită încet, așa că din nou recenzia mea se termină în doi peri, căci nu pot spune ce și cum. De asemea tot ultimele pagini sunt cele care dezvăluie de ce această carte poartă un asemea titlu.