Carti

Camino

4 iunie 2010 13 comentarii

Titlu: Camino, 800 de kilometri pe jos

Autor: Veronica Drăgoi

Editura: Miron, 2009

Nr. pag: 287

Preț: 27 de lei pe Librarie.net

Citită în martie

Nota: 10, pentru amatorii genului

 

Cărțile despre călătorii sunt la loc de cinste în listele mele de lecturi, așa că de fiecare dată când am prins una nu am lăsat-o din mână până nu am terminat-o. De această dată însă m-am aflat în fața unei experiențe mai mult decât în fața unei călătorii pentru că autoarea cărții (da, e o autoare), Veronica Drăgoi, o persoană fără pretenții de scriitor, m-a uluit. Felul în care este scrisă cartea (facil, e drept) o face să pară un roman de aventuri și nu un caiet de însemnări așa cum crezusem eu la început.

 

Vero Drăgoi (pot spune Vero căci în cele două zile cât am citit cartea am călătorit împreună, deci practic ne-am împrietenit) este o femeie obișnuită, ca mine, ca tine, ca oricare, cu eșecuri și împliniri, cu momente de cumpănă, cu frici și cu o grămadă de întrebări existențiale. La fel ca oricărei alte persoane care crede în “semne”, într-o zi aude de Camino și pur și simplu “i se pune pata”. Bine… se gândește puțin înainte și apoi ia niște hotărâri care-i schimbă viața pentru totdeauna… demisionează de la locul de muncă care nu o mai motiva, pleacă singură spre Madrid, asta după ce planul era să meargă cu o prietenă și fără să știe extrem de multe despre aventura ce o așteaptă și fără să-i fie din câte se pare caracteristic, se avântă pe Camino.

 

Ce înseamnă de fapt Camino? Camino e înainte de toate un pelerinaj spre Santiago de Compostela, este un drum care străbate nordul Spaniei de la Est la Vest, de la Pirinei la Atlantic. Drumul se face pe jos, se străbat 800 de km cu un rucsac în spate și cu mintea limpede, nimic mai mult, se trece prin orășele pitorești și sate uitate de lume, se doarme în locuri speciale pentru pelerini fără niciun confort, se străbate cu inima ușoară și cu sufletul deschis spre regenerare.

 

Drumul nu este chiar de loc ușor, iar tentațiile și pericolele pândesc la tot pasul, Camino este ca viața… el chiar este viața, cu suișuri, cu coborâșuri, cu lacrimi de nepuțină și lacrimi de fericire, cu oameni pe care nu-i înțelegi și cu care nu poți călători împreună și cu oameni de care nu te mai poți despărți niciodată, cu țeluri care pot fi atinse sau nu, cu lupta cu tine și cu cei din jurul tău, cu izbânda, da și cu înfrângerea. Camino este întradevăr un drum și se prea poate să fie chiar drumul vieții tale.

 

Vero spune că această călătorie (pe care o descrie destul de amănunțit în cele aproximativ 300 de pag) i-a schimbat viața, păi nici nu se putea altfel, în primul rând s-a schimbat profund ea ca persoană, era de la sine înțeles că viața ei se va întorce peste cap și se va transforma în altceva. Apoi cred că într-un fel toți cei care aleg să parcurgă Camino se așteaptă la asta, se așteaptă la o regenerare a vieții lor. Până la urmă, orice călătorie te schimbă, cu atât mai mult una care fizic și psihic te solicită peste limită. Dacă nu ajungem la limitele fizice și psihice și nu le putem depăși nici nu vom reuși să schimbă ceva în noi și în viața noastră…

 

Nu știu dacă autoarea a dorit cu desăvârșire să schimbe ceva în cititori povestindu-ne călătoria ei și felul în care aceasta a schimbat-o dar cred că fiecare cititor care și-a regăsit cât de cât angoasele în povestea Veronicăi a luat o hotărâre a ajunge pe Camino până la sfârșitul vieții.

 

Mai am două cârți citite pe acest subiect, care mă interesează și despre care din păcate nu știam mare lucru căci în România nu e foarte popular, Camino, O călătorie a spiritului a lui Shirley MacLaine și Pelerini la Santiago de Compostela a Ramonei Venturini. Cred că pe următoarele două le voi prezenta împreună căci sunt de mai mici dimensiuni și de ce să nu recunosc, cartea Veronicăi a meritat cu vârf și îndesat o postare de una singură, deși înițial mă gândisem să scriu odată despre toate trei.

 

Eu sincer sper să citească cât mai multă lume despre acest traseu și poate cine știe… facem un grup și ne hotărâm să-l parcurgem împreună (am înțeles că unii îl fac și cu bicicletele) :)

Carti

Numele trandafirului

27 mai 2010 11 comentarii

Titlu: Numele trandafirului

Autor: Umberto Eco

Traducere: Florin Chirițescu

Editura: Poliron, București, 2002

Prefață: Horia Roman Patapievici

Nr. pagini: 434 (format mare)

Împrumut BCU Lucian Blaga

Nota: 10

 

Am crezut că mă voi chinui cu această carte pentru că am plecat la drum cu niște preconcepții nasoale, care “slavă Domnului” mi-au fost rapid desfințate și astfel că am putut să mă bucur la maxim încă de la început de această “costrucție epică” de excepție.

 

Nu vreau să spun cuvinte mari și nici să ridic în slăvi ceva ce în mod normal nu ar merita, dar se face că Numele Trandafirului m-a acaparat mult peste ce am crezut eu că mă va acapara, așa că nu-mi rămâne decât să vă spun că e unul dintre cele mai bune romane pe care am avut ocazia să le citesc.

 

Combinația dintre romanul polițist și cel “ascetic” (dacă așa ceva o fi existând) s-au întâlnit într-o fericită poveste despre niște crime oribile care se petrec într-o mănăstire benedictină de secol XIV. Din start ceva nu se potrivește în poveste și din start acțiunea romanului te prinde și nu te mail lasă. De ce? Pentru că Eco are darul de a amplifica fiecare gest al personajelor și de a transforma cadrul acțiunii în ceva atât de intrigant și de interesant că nu știi mai întâi la ce să fii atent și ce să nu-ți scape. Ce mai… m-a cucerit.

 

Guglielmo și ajutorul său Adso sosesc la mănăstire să elucideze aceste crime, să le descifreze cu un ochi din exterior, dar tot ce pare la prima vedere într-un anume fel devine în scurt timp cu totul altceva, și asta deoarece mănăstirea (abația) este un loc extrem de misterios și de “încurcat”. Personajele sunt diverse tipologii de călugări, care numai supușii Domnului nu par a fi, iar regulile lăcașului par cel puțin stranii.

 

Acțiunea se petrece pe parcursul a 7 zile, din ziua în care Guglielmo și Adso ajung la mănăstire și până în momentul în care se descifrează cheia crimelor de la abație. Zilele acestea însă sunt foarte pline și cu răsturnări de situație nemaipomenite, palpitante și care nu-i pune la treaba numai pe ce doi călugări investigatori ci și pe fiecare cititor în parte (asta mi-a plăcut la nebunie). Evident că nu pot să vă povestesc cele 7 zile pentru că nu aș putea să vă spun decât întâmplările exacte, ceea ce ar face să distrug plăcerea acestei cărți celor care nu au citit-o încă, dar…

 

… pot să vă spun mai multe despre ce am trăit eu citind-o. În primul rând mi-a atins multe coarde sensibile printre care și cea despre credință/necredință (sorry, mă bântuie, ce să fac?). Apoi m-a făcut să înțeleg că există atâtea căi spre Dumnezeu, mai multe decât poate găsim prin Biblie, iar în ultimul rând mi-a demonstrat că unii călugări sunt atât de inteligenți și de amuzanți că m-a făcut să-i privesc cu alți ochi (în general mă cam sperie când îi văd pe la mănăstiri). Mi-am notat o grămadă de replici “delicioase”, mi-am scris multe vorbe de “duh” și am recitit pasaje întregi care-mi păreau de nota 20, Eco a scris admirabil, nu am mai citit ceva de la el ca să pot spune că s-a autodepășit, dar inițial așa am vrut să spun… fără să am altă experiență.

 

În principiu multe sentimente se regăsec în carte, multe și alambicate, trebuie dibuite printre rânduri (iubesc să fac asta), trebuie luate și recompuse, sau cel puțin reflectat asupra lor ca să le pricepi în profunzime. De exemplu “frica” a fost atât de frumos expusă că mi-am însușit citatele respective ca și vorbe de căpătâi: Teme-te de cei pe care nu-i poți iubi sau Întotdeauna e mai bine ca celui ce ne înspiră teamă să-i fie mai teamă decât nouă și cea mai cea: Nimic mai mult nu dă curaj ca și frica altuia.

 

Mi-a plăcut de asemenea foarte tare și ideea de labirint creat de Eco, nu l-am întâlnit așa de bine expus până la el: Dintr-un labirint se iese numai cu ajutor dinafară. De unde legile dinafară sunt egale cu legile dinăuntru sau Ce frumoasă ar fi lumea dacă ar exista o regulă după care să cutreieri prin labirinturi s. a. m. d.

 

Adso mi-a devenit prieten, nu se putea astfel, iar Guglielmo probabil sfătuitorul pe care mi l-aș dori, relația lor e specială, unul învață de la celălalt chiar dacă în mod normal Adso e ucenicul, Guglielmo a înțeles că și dascălul poate fi depășit și trebuie să aibă undeva un sprijin. Fără oricare din cele două personaje romanul ar fi fost schiop, și asta mi-a plăcut, indispensabilitatea unui personaj. De departe dialogul romanului a fost următorul:

– Să fur? (Adso)

– Să împrumuți, întru slava Domnului. (Guglielmo) :))

 

Îl recomand cu căldură și vă rog eu, treceți de faptul că e un roman “cărămidă”… nu e decât o cărămidă care va consolida construcția interioară a fiecărui cititor.

Carti

Ceasornicul de nisip

25 mai 2010 9 comentarii

După Discobolul și Elanul insulei putem continua liniștiți cu aforismele lui Blaga:

O faptă frumoasă care nu s-a întâmplat. Dacă Adam, cel dintâi om, ar fi avut viziunea gozavă a vremurilor de astăzi, s-ar fi spânzurat de pomul cunoștinței.

Psihologie. În fața unei statui grecești toate femeile se simt goale.

Neam mare. E din neamul mare al licuricilor omul: un vierme ce se transformă în lumină când iubește.

Sublimul și fragilitatea. Steaua pe care o vezi e o lume … și tu o sfărâmi între pleoape.

Transformări prin nimc. Nimic nu ne transformă ființa mai profund decât țintele pe care nu le ajungem.

Pentru a ajunge. Pentru ca să ajungi la conștiința de sine, nu e suficient să te împlinești; pentru aceasta trebuie în prealabil să te și depășești.

Modestie. Pământul e o stea, dar ce bine-i șade că n-o știe.

Amorul. Amorul este o boală care ne dă sentimentul unei sănătăți divine.

Timpul. Este o răbdare pe care existența și-o impune față de sine însăși.

Personalitatea e un dar. Darul de a-ți transforma numele într-o formulă magică.

Frumusețea. O fată frumoasă e o fereastră prin care privim în Paradis.

Carti

Primele cărți

22 mai 2010 11 comentarii

Am primit de la Oana o leapșă foarte frumoasă, am amânat însă publicarea ei până ce a ieșit ceva mulțumitor. Ideea era să scriu despre prima carte citită, dar nu am putut să mă rezum la asta căci amintirile mele despre ce cărți țineam în mână în copilărie sunt destul de inedite, așa că m-am decis să scriu despre primele cărți și începutul poveștii mele de dragoste cu ele :)

 

Tati citea, îl vedeam aproape în fiecare seară cu o carte în mână. De cititul mie înainte de culcare îmi amintesc foarte vag, dar totuși parcă, parcă știu că îmi plăcea “Fata babei și fata moșului”, ca prin ceață îmi amintesc filele colorate. Apoi știu că am avut tot felul de cărticele 2 în 1: pe o pagină povestea, pe cealaltă trebuia să colorez… îmi mai amintesc și de cărticele (gen benzi desenate), primite din Franța (de la un coleg de serviciu de-al tatei) și de un manual de spaniolă de care nu știu de unde tati a reușit să facă rost :)) Îmi amintesc exact de el, avea copertă verde, îmi doream să fiu profă de spaniolă atunci, mi-am notat tot felul de chestii aiurea pe el :))

 

Apoi cred că mi-au fost citite celebrele Povestiri nemuritoare (BPT), care sincer vă spun că nu mi-au plăcut niciodată, nu știu de ce… Până într-o zi când tot tati a fost cel care mi-a zis că, fată mare fiind ar trebui să citesc singură. Și așa s-a produs prima mea lectură serioasă. Nu o să uit în veci că era vorba de povestirea lui Creangă “Soacra cu 3 nurori” :))

 

La scurtă vreme după acest “incident”, crezând ai mei că prinsesem gustul lecturii îmi cumpăraseră o carte oribilă, m-a torturat groaznic, tot ce știu era că avea un cocoș pe coperta albastră, nu mi-a plăcut deloc, iar mama mă obliga să citesc din ea, eu citeam și plângeam, a fost o experiență traumatizantă :)) Tati atunci văzând ce tare mă chinui m-a luat și a vorbit frumos cu mine (mami mai zbiera, mai râdea, mă enerva). El mi-a zis că nu trebuie să citesc dacă nu vreau, dacă nu-mi place, dar trebuie să mai încerc pentru că s-ar putea să descopăr ceva interesant. Normal că de răzvrătită ce eram, (clasa I) nu am găsit nimic interesant, dar am terminat cartea aia nenorocită :))

 

S-ar putea ca în acel moment ai mei să fi crezut că nu o să-mi placă să citesc niciodată și nici să scriu și deci nici școala :))), dar cred că toate s-au schimbat când am terminat clasa I (făcusem varicelă în ultima săptămâna de școală și a trebuit să stau în pat acasă) când am început să citesc poezii: Elena farago și Nicolae Labiș :) În vacanța mare de după clasa I am citit și basmele lui Ispirescu și alte poveștiri de-ale lui Creangă… Și așa a început totul. Au urmat Gârleanu, Topârceanu, Șt. O. Iosif, Coșbuc, Edmondo de Amicis, La Fontaine și… cartea mea prefertă la 9 ani “Vrăjitorul din OZ” din cauza căreia m-am cerat cu unul dintre cei mai buni prieteni din copilărie (cu care mă băteam în stiluri). El îmi împrumutase cartea și pentru că eu nu mai ieșeam afară să mă joc cu el din cauză că stăteam să o citesc a venit fain frumos și mi-a luat-o înapoi :)) Țin minte că așa de tare m-am supărat, mai tare ca pentru faptul că odată (de cuminte ce eram) mi-a spart gura :))

 

Am făcut tot posibilul să fac rost de ea din altă parte… de atunci mi le cam cumpăr ca să nu se mai repete istoria :))

 

Având în vedere că e o leapșă foarte haioasă o trimit mai departe către: (în ordinea de azi din Blogroll): Tomata, Monica, Lia, Evergreen, Mărgeluța… și Vulpitza (unde ești?) :*

Carti

Narcis și Gură de Aur

20 mai 2010 4 comentarii

Titlu: Narcis și Gură de Aur

Autor: Hermann Hesse

Editura: RAO, București, 1995

Traducere din germană: Ivan Denes

Nr. pagini: 284

Citită în martie 2010

Împrumut BCU Lucian Blaga

Nota: 10

 

“Dragostea față de Dumnezeu nu este aceeași totdeauna cu dragostea față de bine. Ah! de-ar fi atât de simplu! Ce este bine, știm că e cuprins în porunci, ascultă ce-ți spun, poruncile nu sunt decât fărâma cea mai măruntă din ființa lui. Se prea poate să împlinești întocmai poruncile și să fii foarte departe de Dumnezeu.”

 

Cineva care nu mă cunoaște mi-a recomandat această carte, dar atât de bine m-a citit că sincer m-am speriat când am ternimat cartea și m-am gândit un pic la momentul recomandării. Adevărul e că datorită titlului (de basm românesc, așa) existau mari șanse să nu mă apropii de carte, mai repede mergeam pe mâna unui “lup de stepă”, dar acum mă bucur enorm că nu am căzut întâi în gura lupului ci într-o “Gură de Aur”, pentru că m-am îmbogățit sincer cu o poveste de milioane, foarte pe placul meu.

 

Narcis și Gură de Aur s-au cunoscut într-o mănăstire de ev mediu germanic, excelent evocată de Hesse, întâlnirea acesta a fost decisivă în viața celor doi. (Fac o paranteză, dar gândindu-mă că și în Zorba și în multe alte locuri am găsit câte o “întâlnire” din care s-a născut un alt sens în viețile personajelor, îmi întăresc din ce în ce mai mult ideea că în acestă existență, trebuie să credem în “întâlnire” mai mult decât în orice altceva, trebuie să credem poate în cea mai nesemnificativă ființă care ne iese în cale, ne poate schimba iremediabil viața.)

 

Deși sub același acoperiș al mănăstirii, cei doi se dezvoltă complet diferit, în timp ce Narcis cu o nestrămutată credință în Dumnezeu dorește să rămână la mănăstire și să ajute oamenii vindecându-le sufletele, Gură de Aur dorește să plece în căutarea sinelui (a Dumnezeului personal aș spune). În timp ce Narcis înceacă să înțeleagă lumea prin prisma divinităii, Gură de Aur va fierbe până nu o va putea înțelege doar prin el și prin simțurile sale. Cei doi, deși atât de diferiți devin prieteni, pentru că fiecare deși nu l-a înțeles pe celălalt ca și gândire a încercat să-l înțeleagă ca pornire, ca elan, ca vibrație. În acest aspect a constat toată legătura lor extraordinară.

 

Interesant este că fiecare dintre ei merge pe calea aleasă fără niciun regret chiar dacă în principiu cred amândoi că nu întotdeauna dorințele sunt cele care hotărăsc soarta omului ci foarte probabil că ceva predestinat. Narcis pare a se ghida cu precizie după acestă “lege” în schimb legea pare a se subordona lui, căci pentru el ea devenise dorință. Am remarcat la Narcis o capacitate extraordinară de a se accepta și de a accepta totul atât de senin și de “bucuros resemnat” (e o calitate tipică ascezei până la urmă). Gură de Aur în schimb pare a face din lege deliciul suprem de încălcare, dar nu o încălcare de dragul încălcării ci de dragul cunoașterii. El practic prin faptul că își alege destinul înafara mănăstirii (grădinii raiului) gustă din “fructul interzis”, iar asta îl face extrem de fericit. Cunoaște lumea cunoscându-se pe sine, cunoaște durerea și fericrea diferit de Narcis, dar cu o expresie asemănătoare…

 

Viețile celor doi prieteni par a se îndepărta foarte mult, sunt ani întregi în care nu mai știu nimic unul de altul, dar curios se reîntâlnesc exact atunci când ar fi avut cel mai mult nevoie unul de celălalt. Într-un mod total neașteptat prietenia lor le salvează viețile (a fost previzibil până la un punct, dar totuși Hesse nu a forțat povestea, astfel că am ajuns surprinsă acolo unde păream sigură de final).

 

Poate că în niciun alt roman nu am găsit atât de frumos evocată dragostea. Pe de-o parte la Narcis unde ea se întruchipează prin forța credinței și a sufletului, pe de cealaltă parte la Gură de Aur unde se împlinește prin dorință și femeie. Cele două părți se îmbină perfect, formând un întreg, astfel că cele două personaje se unesc pe un plan pe care nu l-au bănuit. Ce îi “lipsește” unuia deține celălalt, cei doi devin două personalități ale aceleiași ființe. Narcis este fața către Dumnezeu și suflet, iar Gură de Aur fața către lume și către trup.

 

Ar fi de prisos să mai zic ceva, dar aș dori atât de mult să pot vorbi cu cineva face to face despre acestă carte și despre ce dâre a lăsat ea în sufletul unui om cu patima lecturii sau pe trupul unei ființe istovite de această poveste.

Carti, Muzica

ZORBA

16 mai 2010 11 comentarii

Titlu: Alexis Zorbas

Autor: Nikos Kazantzakis

Editura: Rombay, 1994

Traducere: Elena Lazăr

Nr. pagini: 283

Citită în martie 2010

Împrunut BCU Lucian Blaga

Nota: 10 (o carte de nota 10)

Recomandare: una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit

Ar fi trebuit să mă pun pe un plâns zdravăn după ce am terminat această carte, dar pentru că se pare că-mi ia ceva vreme să conștientizez că învăt câte ceva din cărțile pe care le citesc, am amânat partea cu plânsul până când o să fiu destul de coaptă la minte ca să-mi dau seama că Zobra Grecul mi-a dat o lecție de ținut minte.

Că nu am citit-o până acum se explică simplu: Nu a fost momentul ei, dacă o citeam la 17 ani probabil că m-aș fi enervat teribil în inconștiența adolescenței. Acum însă am rumegat-o. Că nu-mi dau seama încă ce mult m-a influențat e iarăși simplu: Trebuie să mă zdruncine ceva din temelii ca să apreciez la adevărata valoare cuvintele lui Zorba.

Deși am văzut ecranizarea când am fost foarte mică nu mi-au rămas în minte decât imaginile lui Anthony Quinn și a Irenei Pampas, povestea plutea așa în nuanțe de alb-negru și nu o putem descifra. Astfel că înarmată cu aceste imagini am citit cartea lui Nikos Kazantzakis, citeam și notam citate. La un moment dat am crezut că o să copiez toată cartea și am renunțat să mă opresc din citit la fiecare paragraf. Ajunsesem să citesc un roman cu stiloul în mână, ceea ce se întâmplă numai când citesc filosofie, în speță pe Eliade.

Povestea: povestea e simplă, e viață și e moarte, e iubire și e prietenie, povestea vine spre cititor prin două personaje, nu chiar în antiteză, dar suficient de diferite încât să le percepi ca unul în completarea celuilat. E naratorul, un tânăr cu perspectivă și e Zorba, un bărbat pierdut între vârste dar trăindu-le la maximă intensitate pe toate. Tânărul nostru îl cunoaște pe Zorba la momentul potrivit, iar prezența acestuia în perioada următoare îi schimbă viața pentru totdeauna. De ce? Pentru că Zorba vede viața ca nimeni altul, vede totul cu bucuria primelor clipe în priviri, simte fericirea pe deplin, iar tristețea nu a fost niciodată ceva care anulează fericirea. Are propria concepție despre clipele minunate și gândurile sale sunt îndreptate mereu spre lucrurile bune pe care le poate face și din care dragostea de viața își poate trage seva. “Fericirea înseamnă să-ți faci datoria; Și cu cât datoria e mai grea cu atât fericirea e mai mare.”

Zorba e un om încercat și m-am întrebat deseori de ce un om cu o viață grea poate simți altceva decât frustare și nedreptate. Nu am terminat bine de întrebat în sinea mea că și primit răspunsul. “Veșnicia există și în viața noastră vremelnică, numai că e foarte greu să o găsim singuri; ne înseală grijile mărunte. Doar puțini; cei aleși reușesc să trăiască, chiar și în viața asta trecătoare, veșnicia.”

Dar Zorba frapează nu doar prin dragostea de viața ci și pin dragostea față de Dumnezeu și de femeie. Am făcut alăturarea Dumnezeu-Femeie voit pentru că deși se spune ea e “dracul”, Zorba a găsit echilibrul în ea și drumul spre Dumnezeu și spre desăvârșire tot prin ea, pentru că “muierea-i o poveste fără sfârșit”.

Pentru prietenul său mai tânăr, Zorba devine din om de neînțeles în nebun și mai apoi în înger. Din nebunia lui Zorba, el a învățat că mai nebuni sunt cei fără nebunii, iar viața fiecăruia fiind atât de cu urcușuri și coborâșuri trebuie trăită cu crdeința că toate greutățile lumii vin pentru cei curajoși așa că omul nu are de ce să fie speriat de ceva, iar Dumnezeu va veghea fiecare lucru al omului. “Dumnezeu își schimbă necontenit trupul și chipul și ferice de cel care poate să-l distingă în spatele fiecărei măști.” Posibil să mă fi oprit din citit aici și să mă fi culcat. Fără să-mi mai spun rugăciunea, simțind prin toți porii că prin aceste cuvinte un Zorba, undeva s-a rugat pentru mine. Cum să nu mi se fi umplut inima de bucurie? Cum să nu cred? “Pe Dumnezeu nu pot să-l încapă cele două caturi ale cerului și nici cele șapte ale pământului; îl încape însă inima omului.”

Ce recenzii am mai citit la acestă carte, majoritatea au dus la părerea unanimă că toată lumea vrea să fie Zorba. Am stat și m-am gândit că în acest caz eu nu aș vrea să fiu Zorba, dar aș vrea să cunosc cât mai mulți Zorba, să mă înconjoare doar oameni ca Zorba și tot ei să mă poarte prin viață. Să trăiesc cu acești Zorba, să călătoresc cu ei și să mă iubesc cu ei până la sfârșitul vieții. Deocamdată știu și probabil o să duc cu mine în mormânt faptul că “de obicei nu ne dăm seama când ne cuprinde fericirea; abia după ce trece și privim în urmă abia atunci ne dăm seama brusc – uneori cu surprindere cât de fericiți am fost.”

Carti

Dezonorată

13 mai 2010 6 comentarii

Titlu: Dezonorată

Autor: Mukhtar Mai

Editura: All, 2009

Preț: 15 lei în Librăria Humanitas

Nr.pag: 144

Citită în martie 2010

Nota: 9/10

 

Cred că am o slăbiciune pentru aceste așa zice “cărți adevărate” de la All. După ce toamna trecută am citit pe nerăsuflate trilogia Corinei Hofmann mi-am plănuit să citesc toată această colecție. Știu că unele cărți, cum a fost de pildă “Revedere în Barsaloi” a C. Hofmann nu se ridică la așteptările mele, sunt scrise prost și se vede la o poștă amatorismul, dar cu toate acestea au ceva ce mă atrag. Se poate ca acel ceva să fie tocmai “umanul”, poveștile sunt cu mult prea reale, sunt relatări ale unor fapte adevărate redate cosmetizat. Asta îmi place și atunci nu caut “talentul” ci scopul unei astfel de cărți. Iar scopul este de fiecare dată “exepriența”, trăiești o a altă exepriență, care cu cât este mai reală cu atât mi-e mai apropiată.

 

Cartea pakistanezei Mukhtar (Bibi) Mai este o relatarea înfiorătoare a unei femei tinere în vârstă de 28 de ani care este supusă unui chin groaznic în momentul în care este “condamnată” la violul în grup. Ea nu a săvârșit niciun păcat capital pentru a primi așa o pedeapsă, ba mai mult nu făcuse chiar nimic pentru orice fel de condamnare, dar fratele ei mai mic “fusese văzut” stând de vorbă cu o tânără care aparținea altui “clan”. “Sfatul satului” se adună și dictează un astfel de verdict. Femeia este violată de 4 bărbați aparținând clanului advers, iar apoi este aruncată în stradă în vazul tuturor. La toată acestă scenă asistă și tatăl și fratele său mai mare fără să li se permită să intervină.

 

În acest moment viața tinerei femei ar fi trebuit să fie terminată, toată lumea așteptându-se ca după așa ceva femeia să ajungă la sinucidere. Umilită și fără nicio altă șansă în societate, fără să știe să scrie sau să citească, ea preda copiilor din sat Coranul așa cum îl învățase din auzite, dar după acest tragic eveniment era evident că nu-i mai era permis să-și câștige pâine în acest fel.

 

După zile întregi în care nu a mâncat nimic și nici nu a ieșit din coliba sa, Mukhtar se trezește într-o dimineața cu gândul că trebuie să se facă dreptate. Și asta nu prin violența ei ci prin înfruntarea pe cale legală a celor vinovați. Dorința ei este ca odată dreptatea ajunsă în satul lor, drepturile omului să fie respectate și femeile să aibă parte de o educație minimă. Astfel că prin curajul ei, prin declarațiile ei, cazul ajunge să fie mediatizat, iar ea dintr-o “scursură” a societății să ajungă un om de referință. Mulți alții oripilați de “apucăturile” altor culturi sar în ajutorul femeii și astfel cei de la organizațiile pentru drepturile omului fac tot posibilul ca “agresorii” să primească pedeapsa cuvenită, iar ea devine un simbol împotriva violențelor.

 

Interesant este faptul că ea nu fuge din satul ei, deși ar fi putut face aste lucru ci militează pentru construirea unei școli de fete, pentru că era de părere că numai prin educație oamenii pot deveni mai civilizați și numai prin educație violențele ar putea fi stopate. Numai așa considera că omul va ajunge să-și cunoască drepturile și va putea lupta pentru ele.

 

Nu poți spune că o astfel de carte îți place la modul la care ți-ar putea plăcea o carte de ficțiune, dar în același timp o poveste adevărată despre cum poți să te întorci la viață după ce ai zăcut în prăpastie și pe deasupra să-i mai ajuți și pe alții mi se pare remarcabilă.