Splendida cetate a celor o mie de sori


Titlu: Splendida cetate a celor o mie de sori
Autor: Khaled Hosseini
Traducere: Crenguţa Năpristoc
Editura: Niculescu, 2008
Nr. pagini: 400
Preț: 35 de lei
Citită în iulie 2010
Nota: e de 10 !
 
La rând stătea altă carte despre care ar fi trebuit să scriu, dar o las pe săptămâna viitoare pentru că în acest moment sunt încă sub puternica impresie a unei cărți citite recent și care mi-a rămas la inimă. Este vorba despre Splendida cetate a celor o mie de sori, cartea lui Khaled Hosseini, autorul mult mai celebrei Vânătorii de zmeie (superbă și aceea).
 
După cum ne-a obișnuit, Hosseini plasează și povestea acestui roman în Afganistanul asediat de războaie și revoluții culturale. De data aceasta în prim plan se află două femei care se aseamănă dar care totuși rămân prin structura lor două entități diferite; Mariam și Laila. Două destine fabuloase prin măreția pe care fiecare în parte a reușit să o dea vieții lor.
 
Încerc să nu intru prea adânc în subiect, pentru că încă de la început romanul trasează linia poveștii, nu e loc de mare introducere și familiarizare, parcă cele 400 de pagini se vor implicate în poveste de la prima până la ultima. La început o cunoaștem pe Mariam, o fețiță în aparență obișnuită, dar care era de fapt un copil din flori crescut doar de mamă și hrănindu-se din rarele vizite pe care tatăl său natural i le face. Într-un moment copilăresc de răzvrătire, Mariam fuge din sărăcia mamei sale la casa tatălui fără șă știe că în acest fel viața ei se va schimba pentru totdeauna. Ca orice fată din Afganistan, ca orice copilă crescută în islam, ea este repede căsătorită și trimisă cât mai departe de familia ei. În noul loc, alături de un “monstru”, Mariam cunoaște toate greutățile vieții, dar și adevăratele valori care dau importanță fiecărei clipe.
 
La diferență de peste 10 ani (dacă am reținut eu bine) se naște Laila în familia unui profesor universitar și a unei mame mai moderne decât majoritatea femeilor din Kabul. Fără să bănuiască ce împrejurare le va aduce împreună, micuța Laila și deja femeia matură și trecută prin viață Mariam locuiesc aproximativ peste drum ani de zile. Datorită exigențelor soțului, Mariam nu este prea comunicativă cu vecinii și cunoscuții așa că între ele nu a existat un contact direct. Dar odată cu începutul războiului începe și adevărata poveste dintre cele două, odată cu nenorocirile ce se abat asupra unui popor și așa destul de nenorocit, două femei au puterea de a se uni, acesta fiind singurul lucru bun pe care îl puteau face.
 
Mariam și Laila sunt două diferite tipologii de femeie din Afganistan suprinse în cele mai variate, triste și absurde ipostaze. Dar aceste femei reușesc să stabilească o relație de prietenie extraordinară, reușesc ca într-o lume a bărbaților, în care femeile nu au parte decât de abuzuri și nedreptate, ele să triumfe într-un fel aproape patologic.
 
Mi-am dat seama la finalul acestei cărți că poveștile lui Hosseini sunt povești despre prietenie și curajul de a crede în ea în momente în care nu mai crezi în nimic. Poveștile din Afganistan și din țările islamice pe care le-am citit mi-au demonstrat în repetate rânduri că e un mare păcat să nu luăm contact cu această cultură și să nu încercăm să ne dăm seama ce se petrece. Cred că și diferențele culturale majore sunt cele care mă atrag spre acest gen de cărți, caut să înțeleg lucruri care mi se par aproape de neînțeles. Și acesta este un alt motiv pentru care recomand această carte în special și cărțile lui Hosseini în general.
 
P.S. Momentan sunt la finalul unei cărți unde poveștile reale din viața unei profesoare iraniene de literatură engleză se împletesc cu alte povești de viață și moarte din Teheranul îngropat sub ceea ce se numea Republica Islamică Iran. Dar despre asta într-un episod viitor…

Palmele-Geografia timpului


Da, palmele-ntr-un an s-au mai asprit.
Sunt bataturi mai trainice pe ele.
Metalul ce durea la inceput
Le-a intarit, topindu-li-se-n piele.
Ele imi cer mai multa incordare
Si cer gandirii proaspat inteles.
Cerinta lor e mult mai hotarata
Cand fruntea grea mi-o sprijina ades.
Incep sa bag de seama, in sfarsit,
Ca multe imi raman neintelese,
Ca-n orice fapt sunt adevaruri mari
De care-odata nu parea sa-mi pese.
Incep sa simt infriguratul chin
Al setei de-a cunoaste-aceste taine,
De a nutri spre ele-un dor flamand,
De-a le cunoaste pure, fara haine.
 
(Nicolae Labiș)

CONCURS: Recomandați-mi o carte pe care ar trebui să o citesc vara asta

Știu că blogurile “cititoare” sunt pline de liste de lecturi, știu că și cele mai puțin cititoare postează o recenzie/două din care ne putem inspira, dar eu vreau recomandări personalizate de la oamenii care au ajuns să mă cunoască cât de cât și care cred că ar trebui neaparat ca eu să citesc o anunită carte. Și nu oricând, ci fix în această vară, adică până în 15 septembrie. (a se înțelege că aștept recomandări de la toată lumea nu doar de la cei care mă cunosc)



CONCURS: Recomandați-mi o carte pe care ar trebui să o citesc vara asta…

Aștept recomandările voastre până pe 25 iulie. Dintre recomandări o să aleg o carte, una la care nu m-am gândit până acum că aș putea să o citesc vara asta. Cel sau cea care a recomandat respectiva carte va primi ca premiu o altă care din biblioteca mea, probabil una pe care eu am citit-o deja și pe care aș putea să o recomand mai departe (încă nu știu nici eu care va fi acea carte, dar mă voi ține de promisiune și o să ofer o carte).

Sper ca lumea să sară cu recomandări foarte interesante din care să-mi fie greu să aleg…

Trilogia valorilor

Cu mult înainte de 1939, Lucian Blaga începe să dezbată cele mai însemnate probleme ale esteticii în scrierile de tinereţe, abia apoi a început proiectarea Trilogiei valorilor. Chiar dacă nu a abordat esteticul sub toate valenţele lui, în eseul Artă şi valoare, primul din Trilogia valorilor, Blaga a elaborat mai mult decât un tratat, deoarece priveşte problemele estetice din perspectiva unei viziuni metafizice.

“Avem anume o lăuntrică certitudine că tocmai în momentul de faţă se impune o estetică în cadrul unei viziuni metafizice. Hrănim de mult timp credinţa secretă că teoriile estetice nu sunt niciodată mai fertile că tocmai în epocile când ele se rostesc în numele unei metafizici oarecare şi sub ameninţarea unei oşteşti osânde, caducitatea teoriilor metafizice se constată desigur, fără apel, cu istoria la îndemână”.

Studiile din Artă şi valoare, precum şi din următoarele componente alte Trilogiei valorilor pornesc de la premisele postulatelor teoretice expuse în primele două trilogii.

“Modalităţile cognitive teoretizate în Cunoaşterea luciferică, Orizont şi stil şi Geneza metaforei şi sensul culturii sunt folosite ca instrumente investigatoare […] spre a demonstra influenţa exercitată de categoriile stilistice asupra desfăşurării observaţiei experimentale şi a construcţiilor teoretice”.

În Artă şi valoare s-a demonstrat credinţa lui Blaga într-o filosofie a istoriei care nu culminează cu o metafizică. O astfel de filosofie poate spune multe dar cu siguranţă nu poate spune totul, sau cel puţin tot ce ne-am aştepta să descopere. O filosofie care nu ascunde în ea sau nu descoperă prin demersurile ei nicio metafizică rămâne o filosofie fără miez, spune Blaga.

Prin eseul Despre gândirea magică, Lucian Blaga s-a apropiat cel mai mult de Leo Frobenius. În prima parte, Mit şi magie, Blaga ne-a spus că nu era pentru prima oară când interesul său se îndreaptă spre probleme ce pun spiritul în legătură cu gândirea magică.

“Mitul e încercarea de a releva un mister cu mijloace de imaginaţie”.

Întâlnim la Blaga, dar şi la Frobenius nenumărate exemple de reprezentări mitice, de la desenele primitivilor de pe pereţii peşterii care le-au ţinut loc de adăpost, până la vânătorii din Africa şi până în epoca modernă. Interesant pentru această gândire este autenticitatea ei, valabilitatea ei, pe care nimeni nu o pune la îndoială.

“Gândirea magică implică întotdeauna ideea, fie a unei substanţe magice, fie a unei gândiri magice. Cât despre substanţă sau puterea magică nu s-ar putea spune deocamdată mai mult decât că ele sunt misterioase în ele însele, comportându-se cu totul paradoxal. Cu alte cuvinte ideea substanţei sau a puterii magice nu am putea-o socoti ca o încercare revelatorie deplină în raport cu un mister, căci ea însăşi se declară ca o prelungire a misterului. […] Ideea magicului nu este ca orice mit, o convertire imaginară a misterului”.

Leo Frobenius caracterizează sub acest unghi toată cultura Africii. Călătorind şi locuind pe acest continent, printre băştinaşi, reuşind să surprindă viaţa total diferită a africanilor de cea a europenilor, a reuşit şi să rezolve misterele vânătorilor şi localnicilor din triburile primitive ale Africii. De la sângele antilopei şi puterea lui imunizatoare pentru vânător, până la locurile de jertfă şi la incantaţiile făcute pentru animalele protectoare şi pentru cei care le vânau pentru a-si asigura hrana, toate apar drept componente de bază ale unei culturi aparte. Prin magie, africanii au găsit esenţa lucrurilor în care au văzut un efect mai puternic decât realitatea.

Blaga considera totuşi expresia de gândire magică ca fiind destul de precară, pentru că el considera că nu există o gândire magică la propriu ci doar o gândire care ar uza de ideea magicului.

“Magicul nu ţine de funcţia gândirii ci de materialul ei”.

În acest eseu, polemica referitoare la cei doi filosofi ai culturii care l-au influenţat pe Blaga, deserveşte nevoia de evidenţiere faptului că magismul a primit cele mai diverse abordări de-a lungul timpului.

“Atât unul cât şi celălalt înţeleg magicul ca un atribut prin excelenţă şi exclusiv al anumitor culturi, şi amândoi învestesc magicul în aceste cazuri cu o putere decisivă şi totală de a crea stilul însuşi al acestor culturi. E de necrezut câte erori încap într-o singură propoziţiune. Să nu pierdem din vedere că Frobenius ne vorbeşte despre sufletul magic la culturii hamite, iar Spengler despre sufletul magic al culturii arabe, ca şi cum s-ar delimita cu aceasta nişte fenomene, care singure beneficiază de izvoare magice. Şi să nu pierdem din vedere că atât pentru Frobenius cât şi pentru Spengler, însuşi stilul mai mult, toate particularităţile stilistice ale pomenitelor culturi, ar fi expresia directă a magicului”.

Frobenius distinge în studiul său două tipuri de culturi, cea care are ca temei spaţiul-boltă şi cea bazată pe spaţiul-infinit. Astfel, Frobeius ilustrează cele două tipuri de culturi prin cultura hamită şi cultura etiopă.

Triburile hamite sunt conduse de alte obiceiuri şi credinţe, iar asupra dezastrului hamitul are o singură armă infailibilă: miracolul. Astfel magismul ar fi, în accepţiunea lui Frobenius, cel mai de seamă argument împotriva fatalităţii în spaţiul-boltă. Cultura hamită nu cunoaşte vreo emoţie într-un sens mai profund. De cealaltă parte, cultura etiopă este reprezentanta spaţiului infinit, iar ceea ce defineşte viaţa spaţiului infinit este comuniunea perfectă de viaţă şi moarte cu natura.

Lucian Blaga a precizat că datorită acestui aspect nu am mai avea ce să-i reproşăm lui Frobenius. El nu a făcut decât să caracterizeze două culturi din care şi-a extras seva filosofia istoriei sale, dar, Blaga a spus că din punct de vedere filosofic, studiul lui Frobenius este cel puţin suspect şi nu poate pleda în favoarea sa.

“Misticismul etiop ar fi obârşit în sentimental spaţiului infinit câtă vreme magismul hamit s-ar explica prin sentimentul spaţiului boltă. […] Să luăm bine seama: reducţia explicativă propusă de Frobenius nu este totdeauna de natură stilistică, ci uneori de natură dialectică, ba câteodată de natură forţat dialectică. (…) În orice caz metoda lui Frobenius e inoportună mai ales atunci când căutăm să reducem o cultură la temeiul ei de bază, de natură stilistică”.

Blaga are aceeaşi poziţie şi asupra gândirii lui Spengler care, nu a făcut decât să-şi însuşească teoria lui Frobenius şi să o aplice culturii arabe. Ceea ce îi deosebeşte pe cei doi, a descoperit Blaga, este doar materialul documentar: Frobenius a mers pe calea unei documentaţii etnologice, în timp ce Spengler a urmat un drum istoric de mare amploare.

Blaga nu a fost în totalitate de acord cu predecesorii săi, dar el nu duce mai departe această polemică pentru că,

“… nu e întotdeauna agreabil să umbli cu arcul după nălucile altora”.

În lucrarea Religie şi spirit, Lucian Blaga şi-a propus să demonstreze cum se construiesc valorile religioase ale spiritului uman.

“Cert, despre religie se poate scrie adoptându-se varii puncte de vedere. Din parte-ne anunţăm planul de a expune în câteva linii mari o filosofie a religiei, adică principal de-a considera fenomenul religios după metode şi sub unghiuri proprii filosofiei”.

În plan secundar se ascunde însă şi aversiunea lui Blaga faţă de religia în care a fost născut şi crescut, în familia unui preot care nu credea neclintit în Evangheliile pe care le citea în Biserică. Pe acest fundal se citeşte dorinţa lui Lucian Blaga de a defini religia şi de a o înţelege în deplinătatea ei. El nu se transformă într-un desăvârşit istoric al religiei, vrea doar să reflecteze asupra diferitelor religii existente pe pământ şi să pătrundă în adâncul fiecăreia dezvăluindu-i misterul.

“Religia circumscrie, în oricare din variantele ei, capacitatea de autototalizare sau de autodepăşire a fiinţei umane în corelaţie ideală cu toată existenţa dar mai ales în corelaţie ideală cu ultimele elemente sau coordonate ale misterului existenţial în genere pe care omul şi le revelează sau şi le scoate relevate prin plăsmuiri de natură stilistică”.

Omul, fiind definit ca existenţă în orizontul misterului, se raportează la acest mister prin dorinţa de a-l revela. Iar aceste încercări de revelare se desfăşoară de fiecare dată în sfera unui stil.

“Prin religie fiinţa umană se autototalizează în faţa ordinei ce şi-o revelează, adică fiinţa umană participă la ordinea în chestiune, cu cunoaşterea, cu afectele, cu voinţa, cu presimţirea cu intuiţia, cu imaginaţia şi cu tot fondul subconştient al dorinţelor şi speranţelor, al erosului său, mai mult cu tot felul de a gândi raţional şi iraţional, mai mult chiar cu tot felul să de a gândi şi de a simţi magic”.

Metafizica, spune Blaga, aspiră şi ea la revelarea misterului, dar ea alege o cale mai liberă, mai degajată în raporturile sale cu omul şi urmează mai mult calea cunoaşterii.

“În creaţia metafizică nu intervine necondiţionat procesul de autototalizare sau de autodepăşire a fiinţei umane. În orice religie se stabileşte însă neapărat o corelaţie ideală între procesul de autototalizare sau de autodepăşire a fiinţei umane şi chipul sub care se face revelarea coordonatelor existenţei. Datorită corelaţiei acesteia se face că toate plăsmuirile mitice sau metafizice incluse în orice religie răspund mai mult sau mai puţin unor dorinţe, făţişe sau subconştiente, ale fiinţei umane”

Blaga a admis că misticii realizează o stare de supraconştiinţă cu o intensitate superioară tuturor celorlalte, dar nu a admis că această supraconştiinţă se realizează în aceleaşi coordonate stilistice ca şi fenomenele creatoare de cultură.

(Bibliografie: Trilogia Valorilor – Lucian Blaga, Cultura Africii – Leo Frobenius, Declinul Occidentului – Oswald Spengler)

Să vă povestesc și eu despre Firmin

Titlu: Firmin
Autor: Sam Savage
Traducere: Vali Florescu
Editura: Polirom, 2009
Nr. pagini: 251
Preț: 22 de lei în Cărturești
Citită în aprilie
Nota: 8, dar sunt convinsă că unii vor da mai mult
 
Fără îndoială înainte de a citi cartea am citit zeci de recenzii d-ale ei de net. Părea că această carte era pe placul tuturor. Și, cum să nu fie dacă în ea este vorba despre un “șobolănuț” îndrăgostit de cărți și de lectură?
 
Deși îmi cumpărasem cartea de ceva vreme m-am apucat de ea târziu convinsă fiind că o să-mi placă la nebunuie și o s-o termin repede. Nu a fost însă chiar așa. Să vă explic de ce:
 
Trecând peste faptul că am avut de-a face cu un șobolan genial care a citit mai multe cărți decât toate “blogurile cititoare” la un loc, Firmin mi s-a părut nițel antisocial și poate chiar un personaj șters. M-am războit în sinea mea puțin cu Sam Savage pentru că nu a făcut dintr-un erou cu un asemenea potențial o figură demnă de a ajunge umană nu doar la nivel intelectual. Firmin nu și-a depășit condiția, deși avea toate indiciile spre reușită. Apoi, el nici măcar nu a ajuns la un statut demn de un animal care poate fi mai mult decât atât. S-a ratat în relația cu oamenii pe care-i iubea, nu a ieșit în fața acestora așa cum avem atâtea exemple în literatură de animale “deștepte” care se împrietenesc cu oamneii. Aspectul acesta m-a dezamăgit.
 
Cartea are un subtitlu: Aveturile unei vieți subterane, subtitlu care nu se justifică decât la un nivel “șobolănesc”, adică nu știu exact ce a numit autorul, aventuri? Faptul că Firmin era să moară de câteva ori și apoi a reușit să aibă o relație ciudată cu un ciudat autor de cărți SF? Acestea au fost toate aventurile? Sau faptul că Firmin era o enciclopedie de carte, muzică și film care până la urmă nu i-a folosit la nimic?
 
Nici nu știu exact cum să cataloghez această carte. Nu pot zice că nu mi-a plăcut pentru că a fost o carte despre cărți și plăcerea de a le “devora”, dar nici nu pot zice că mi-a plăcut, deoarece m-a dezamăgit puțin. A fost o carte destul de tristă și de (mă scuzați) fără mesaj. M-am așteptat la o comoară pe care să o povestesc nepoțilos și m-am trezit cu o cărticică destul de anostă de care am tras mai bine de o săptămână.
 
Pentru că au fost foarte mulți care au recomandat această carte din inimă o recomand și eu. Poate am trecut eu printr-o perioadă în care nu eram chiar așa de sensibilă și de aceea nu m-a atins, așa că pe voi, cei care nu ați citit-o încă s-ar putea să vă “atingă” :D

Alte două cărți, același drum

Scriam în urmă cu ceva vreme despre Camino, referindu-mă la cartea Veronicăi Drăgoi și anunțând că mai citisem două cărți despre acest drum fantastic, popular și inedit. Spuneam că o să scriu împreună despre ele pentru că așa ar merita și uite că a venit momentul (destul de târziu). Este vorba despre Camino, O călătorie a spiritului a lui Shirley MacLaine și Pelerini la Santiago de Compostela a Ramonei Venturini.
 

Prima este cartea care le-a inspirat atât pe Ramona cât și pe Veronica. Pentru mine însă cartea lui Shirley MacLaine nu a fost nici pe departe la fel de captivantă și motivantă ca celelalte două. Mi s-a părut o carte bună doar prin prisma învățămintelor dar nu și prin cea a plăcerii lecturii. Mi s-a părut o carte destul de greoaie asta poate și din cauza felului alambicat al autoarei care a pus accentul pe trăirile ei interioare și extrem de puțin pe călătoria în sine. Nu au fost pe placul meu nici referirile directe la viziuni și viețile anterioare, asta pentru că sunt lucruri în care nu prea cred și care nu au putut să-mi transimtă mesajul scontat. Una peste alta, așa cum spunea Luiza (de la care am și primit cartea, mulțumesc frumos) dintre cele 3 cărți pe care le-am citit amândouă despre Camino, aceasta pare să ne fi alimentat cel mai puțin dorința de a parcurge drumul și până la urmă aceasta pare să ne fi plăcut cel mai puțin dintre ele.
 

Cartea Ramonei în schimb a fost o altă experiență frumoasă. Scrisă sub forma unui adevărat jurnal (față de cartea Veronicăi care a fost mai mult o poveste) cartea prezintă toate zilele drumului, destul de obiectiv și de clar. Tind să cred însă că Ramona nu a publicat întreaga variantă a jurnalului ci că s-a limitat la experiențele care se puteau povesti. Nu a atins punctele strict personale decât foarte general, ceea ce consider că a luat puțin din farmecul cărții. Pe de altă parte poate tocmai acest lucru a făcut cartea să semene cu un fel de manual al pelerinului spre Santiago. Este o carte utilă celor care se pregătesc să facă drumul, poate mai utilă decât celelalte două, pentru că deține sfaturi exacte.
 
Dintre toate cele 3 cărți citite (acum pot trage linie) cartea Veronicăi mi-a plăcut cel mai mult, celelalte două însă au fost un suport de lectură foarte bun. Un interviu frumos cu Veronica puteți citi pe Plimbărici.

Scrisori din Paris

Deși sunt în urmă din nou cu recenziile, vreau să vă vorbesc totuși despre ultima carte citită (puțin impropriu spus carte pentru de fapt sunt câteva articole de 63 de pagini). E vorba de Scrisori din Paris, un cumul de articole apărute în perioada 1938-1946 în revista Viața Românească. Articolele aparțin lui Eugen Ionescu și se regăsesc momentan în volumele îngrijite de Mariana Vartic și Aurel Sasu, apărute la Humanitas în 1992 sub numele de Război cu toată lumea.

Sincer vă spun că a fost o gură de aer propaspăt luat într-o perioadă în care greu am respirat din cauza altor sudii mai mult sau mai puțin pe placul meu. Înainte de toate trebuie să precizez faptul că probabil se cunoaște aversiunea lui Ionescu pentru România și ura aproape bolnavă a ficei sale Marie France pentru țara tatălui său. Ei bine Scrisori din Paris reprezintă publicistica scrisă de Eugen Ionescu în limba română și care nu a fost cuprinsă de autor în volumul din 1934, Nu.

Aflat la Paris, Ionescu își va descoperi cu pași mărunți dar voioși noua lui patrie și scrie cu ardoare și cu o oarecare agitație despre fiecare experiență care îi schimbă viața. Inițial remarcă oamenii foarte diferiți față de compatrioții săi, dar nu uită de România și în permanență face referire la români ca la “noi”, ca la “ai noștrii” sau “pe la noi”, însă față de români, pe francezi îi găsește liberi și toleranți. Pentru el acesta este supremul argument că întâlnirea cu Franța îi va fi benefică deoarece ce spune el: “nimic nu mă întristează ca oamenii cuprinși de nevoile lor, de lipsa lor de libertate… socot că decadența începe atunci când oamenii pierd sensul libertății”.

Cât despre Paris, nu cred că l-am găsit undeva mai ridicat în slăvi ca la Ionescu: “Într-un singur oraș, în Paris, mă pot lăsa robit fără să sufăr. Desigur pentru că Parisul îți dă împresia că te robește libertății… Oamenii de pretutindeni par închiși în cellule. Ce-I de aici într-un parc îngrădit din motive estetice”. Siguranța că acest oraș îl va înfia și îl va îndepărta pentru totdeauna de România transpare în fiecare paragraf: “Cum să mă întorc în România când și astăzi, noaptea când visez că sunt acolo urlu în somn… Ceea ce este fermecător aici este că totul e făcut după chipul și asemănarea omului. Tărâmul de basm al Parisului este însuși tărâmul omului, realitatea spirituală a omului”.

La niciun scriitor, indiferent cât de cuprins de patimă ar fi fost (a se vedea Eugen Simion), nu am văzut o exaltare mai evidentă ca la Ionescu. El spune, și asta după o oarecare perioadă considerabilă de ședere, că dimineața când se trezește din somn trebuie să-și readucă aminte că e la Paris și instatnt inima i se umple e o bucurie inimaginabilă. Parisul dintre toate locurile în care i-au ajuns pașii, nu l-a dezamăgit niciodată și nici nu crede ar putea să-l dezamgească.

Aceasta a fost începutul lui Ionescu la Paris, dar trebuie citite aceste articole pentru o imagine de ansamblu și vă asigur că nu o să pierdeți două ore degeaba.