Am citit ieri Elogiul satului românesc, care este practic discursul de recepție pe care l-a susțiunut Lucian Blaga pentru primirea la Academia Română. Știam de el, mai citisem frânturi din el, dar ieri l-am reluat tot și l-am disecat. Îmi place la nebunie, este printre cele mai frumoase scrieri blagiene, cu siguranță o scriitură pe sufletul autorului, din sufletul autorului…
Niciunde nu am găsit cuvinte mai frumoase aduse satului, însă de fapt aceste cuvinte sunt aduse locului de baștină, locului cu magnetism maxim pentru autor… adorabil. “Satul era astfel situat în centrul existenței și se prelungea prin geografia sa de-a dreptul în mitologie și metafizică.” Blaga vorbește despre el, copil fiind, în lumea satului și despre felul în care sunt percepute copilăriile la sat, cum numai acolo copilăriile au propria lor viață și cum acolo și numai acolo o copilărie poate atinge maximul: “la oraș copilăria nu are apogeu”. Nu am putut să nu mă gândesc la cazul meu de copil, care nu a crescut la sat pentru că din diverse motive a iubit prea mult Ineul (norocul meu că Ineul e mic, pe vremea copilăriei mele era chiar mai mic….)
Însă, “satul e atemporal” și tocmai de aceea se potrivește atât de bine cu spiritul copilăriei, poate toate locurile astea mai mici în care toată lumea se cunoaște cu toată lumea crează o atmosferă prielnică copilăriei. Un oraș mare poate bulversa, poate tăia din rădăcină copilăria pe care un prunc o poate vedea ca o perioadă fără sfârșit. “A trăi la sat înseamnă a trăi în zariște cosmică și în conștiința unui destin emanat din veșnicie.” De unde și celebra vorbă că “veșnicia s-a născut la sat” (tot de la Blaga citire)…
Acum dacă stau să mă gândesc, mi-ar fi plăcut să-mi fi petrecut copilăria în satul bunicilor (care e aproape de Ineu), mai ales că toți cei 4 bunici ai mei sunt din același sat, dar Ineul a fost acolo, locul magnetismului meu complet, poate pentru copilăria mea Ineul a fost “satul”, prăfuit și de multe ori fără viață, Ineul e locul copilăriei mele. Eu lui aș putea să-i fac un elogiu, aș avea ce elogia din simplul motiv că am ce iubi acolo. Până la urmă cred că despre a fost vorba, despre o prelucrare filosofico-sentimentală a universului numit “acasă”, foarte greu se schimbă acest loc. De multe ori la Cluj fiind de câțiva ani, când mă raportez la Ineu mă raportez ca la acasă, acolo încă e acasă pentru că așa cum spune Blaga acolo s-a situat pentru multă vreme “centrul existenței”. Nu există un motiv exterior propriei trăiri ci doar acea chemare a veșniciei care nu poate exista decât în anumite locuri. Pentru Blaga a existat la sat, la Lancrăm, lângă Sebeș, Alba…
(Biserica din Lancrăm în curtea căreia este înmormântat marele filosof român, Lucian Blaga)
