Lista celor mai bune cărți scrise de femei

Această postare pornește la ce ceea ce s-a publicat ieri pe Bookblog și care mi-a dat de gândit. Între cărțile pe care le-am citit, există multe scrise de femei care mi-au atras atenția.
 
Facem așa, eu vă zic doar 3 astfel de cărți și voi veniți în completare. Următoarele 3 reprezintă o alegere pur subiectivă și nu generalizez deloc. În plus acesta nu este un top :)
 
1. Lee Harper – Să ucizi o pasăre cântătoare (se cam regăsește în toate recomandările mele)
 
2. Emily Bronte – La răscruce de vânturi (era și între capodoperele propuse de bookblog)
 
3. Cea mai frumoasă istorie a iubirii – Dominique Simonnet (o carte pe care foarte puțini o cunosc)
 
Vă aștept propunerile și recomandările. Poate ajungem la o listă frumoasă din care se vor inspira până la urmă toți cei care dau pe aici.
 

Totuși, s-a dus și Păunescu.

Citeam ieri la Luiza, despre scrisoarea Anei-Maria Păunescu și nici nu am avut curajul să comentez. M-a atins oricum…
 
Nu l-am agreat foarte tare pe Păunescu, nu știu de ce mereu mi s-a părut o persoană care se apleacă după cum bate vântul, dar poate nu eram eu la curent. Insă după ce am citit scrisoarea ficei, ieri, în această dimineața m-am întristat destul de tare…
 
Poetul care ne-a dat Totuși, iubirea, creatorul Cenaclului Flacăra care la rândul lui a dat României mari artiști, a plecat azi… îmi pare rău, Ana-Maria, știu că nu ați “făcut destule împreună” și poate că nu te va alina nimic, dar te rog să mă crezi că niciodată nu ar fi fost destule, mereu, el ar fi plecat prea devreme…
 
“Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj şi mă tem.
 
Ce spun se aude aiurea,
Mă-ntorc la silaba dintâi,
Prăval peste tine pădurea:
Adio, adică rămâi.”

Mic dejun la Tiffany & Trilogia New York-ului

Am ales să vorbesc azi despre două cărți care mi-au lăsat un sentiment de “je ne sais quoi”. Ambele au apărut în Colecția Cotidianul și ambele sunt cărți foarte apreciate de critică dar și de cititorul împătimit.

 

Mic dejun la Tiffany
Truman Capote a fermecat prin această poveste generații de cititori, iar mai apoi împătimiți ai filmului care au adorat-o pe Audrey Hepburn, această singură, fascinantă și incredibil de credibilă, Holly Golightly. Personajul lui Capote este după cum singură se intitulează o călătoare, prin viețile oamenilor, am intuit eu. Poate chiar prin propria viață. Holly este poate unul dintre cele mai controversate personaje ale literaturii, care a uimit printr-un stil aparte, asta e marea valoare a cărții, acest personaj “pitoresc”.
 
Povestea nu e ceva ieșit din comun ci doar periplul unei femei “frivole” prin viața unui bărbat care a iubit-o într-un fel aparte, cu o afecțiune ieșită din comun, încercând să-i înțeleagă felul de a fi și imaginea pe care singură a creat-o pe considerente destul de candide uneori și destul de malefice alteori. Cred că se poate spune orice despre Holly mai puțin faptul că este plictisitoare și neintereasantă. Ea ar fi exact opusul unui asemenea personaj. Cartea chiar merită atenția oricui.
 
 


Trilogia New York-ului

O carte pentru a cărei descriere trebuie să menționez ca îmi găsesc greu cuvintele. O carte la limita dintre a-mi plăcea și a nu-mi plăcea, o carte destul de contrastantă, o carte plină de suspans. Dacă sunteți pasionați ai genului de polițist, cu siguranță această carte va fi printre favoritele voastre.
 
Așa cum se poate afla și din titlu cartea este împărțită în 3 nuvele, fiecare ai zice că este de sine stătătoare, dar la final o să aveți o surpriză de proporții. A meritat să citesc cartea fie și doar pentru asta. Prima nuvelă, Oraşul de sticlă îl are în prim plan pe Daniel Quinn, un scriitor, confundat cu un detectiv, Paul Auster (autorul). Partea a doua Fantome, este povestea detectivului Blue, angajat de White să-l spionze pe Black. Sincer această parte m-a plictisit și aproape m-a făcut să renunț. Dar mai aveam doar ultima parte, Camera încuiată, despre care nu vreau să dezvălui mare lucru căci aici stă cheia acestei cărți.
 
Mulți care au citit această carte au recomandat o recitre. Dar eu sincer nu știu dacă o să mai recitesc cartea, pentru că acum la rece simt că ceva, undeva nu s-a potrivit.

Cele 5 cărți pe care le-ai putea recomanda oricui

Mă gândeam de ceva vreme, care ar fi cărțile pe care le-ai putea recomanda oricui știind că mergi la sigur? Uneori m-am mai ars, căci făceam recomandări care nu au fost neaparat gustate de cel căruia le-am recomandat. Așa că tot consultându-mi lista cu cărți citite am ajuns la concluzia că ar fi 5, numai 5 cărți… pe care chiar le-aș putea recomanda oricui.
 
1. Singur pe lume – nu pot să spun că e cartea mea preferată chiar dacă mi-a plăcut enorm, însă e cartea unei povești pe care nu ai cum să nu o guști. Vă jur că este imposibil să nu vă placă Singur pe lume indiferent ce vârstă ați avea.
 
2. Să ucizi o pasăre cântătoare – deși în substrat este o carte grea, de fapt este absolut incantătoare, tratează atât de multe puncte de interes, încât măcar unul să-ți placă și tot trebuie să te prindă și să te implici în ea.
 
3. Oscar și Tanti roz – o poveste tristă, dar motivațională în același timp, o cărticică de mici dimensiuni, dar de mare valoare. E ca o carte de rugăciuni și nu în sens teologic și mai repede metafizic. (Sper că nu am zis cuvinte prea mari despre ea, pentru că încă nu am dezvoltat-o pe blog).
 
4. Zorba grecul – pentru că nu am auzit pe nimeni până acum să nu îi facă plăcere să citească despre bucuria de a trăi, iar această carte vorbește despre asta și cu mult peste asta. O carte de căpătâi, așa aș numi-o.
 
5. Invitație la vals – poveștile de dragoste nu vor muri niciodată, mai ales cele tragice, ele provoacă ființa umană și de aceea bărbat sau femeie, tânăr sau bătrân, oricine se va regăsi într-o poveste de iubire și oricine o va prețui.
 
Să vă aud acum pe voi… care sunt cele 5 cărți pe care le-ați putea recomanda oricui și de ce?

Noica și fotbalul

Știți bancurile acelea gen: (de ex.) Marquez… aha, la ce echipă joacă? :)) Sau, înlocuiți voi cu alt nume de filosof sau scriitor care ar trebui să fie cunoscut. Măi, se pare că Noica e singurul despre care poți întreba asta făra ca cei din jur să te creadă incult (pentru cine contează) :))
 
Da, păi se face că în tinerețe, Constantin Noica, a jucat și fotbal la ceva echipă, nu-mi mai amintesc numele, și a jucat destul de sârguincios. A fost după cum spune chiar el, o perioadă care i-a rămas în minte. Mai mult decât atât, susține că a învățat multe “lecții” pe vremea aceea de la colegii lui, de la antrenorul “Litră” (căruia a vrut să-i dedice și o carte) și chiar de la el însuși… ca fotbalist. Amuzant, nu? Așa mi s-a părut și mie, până să-mi dau seama cât de serioasă a fost treaba…
 
Într-o zi la un meci, “fotbalistul nostru” primește o pasă cam lungă după părerea lui. Cu tendințe filosofice încă de pe atunci, probabil, el a stat, a cugetat și a socotit că nu are sens să alerge după acea minge, pentru că oricum nu o va ajunge, așa că a stat pe loc nemișcat, deși era clar că mingea îi fusese lui adresată. În acel moment, antrenorul a strigat de pe margine: “Noica, de ce nu alegi după minge?” și după câteva secunde a adăugat: “N-ai să faci nimic în viață!”. Filosoful a recunoscut că în acel moment i s-a părut oarecum de neînțeles de ce faptul că el nu alergase după acea minge, pe care era evident că nu o va prinde, l-a dus pe antrenor la concluzia că, el nu va face nimic în viața. Dar peste ani, Noica și-a dat seama ce a vrut să spună antrenorul… ba chiar i s-a părut teribil de important și plin de conținut. Și anume:
 
“În viață trebuie să alergi și după mingile pe care nu ești sigur că le vei prinde. Altminteri, nu faci mai nimic în viață, sau fac alții din tine ce vor ei.”
 
(din volumul Simple introduceri la bunătatea timpului nostru, Constantin Noica, Humanitas, București, 1992)

Două cărți din seria…

la pomul lăudat, să nu te duci cu sacul
 

Titlu: Invitație la eșafod
Autor: Vladimir Nabokov
Traducere: Livia Cotorcea
Editura: Polirom
Colecția: Literatura rusă, Literatura universală
Nr. pagini: 256
Împrumut BCU
Nota: 7/10
 
Prima și cea mai cruntă dezamăgire vine de la Nabokov prin cartea Invitație la eșafod. Nu știu dacă pot explica clar de ce nu mi-a plăcut povestea lui Cincinatus C, dar cert e că nu am înghiți-o. O carte de dimensiuni reduse care s-a stransformat într-un mic coșmar în momentul în care am realizat că nicio frază nu mă va convinge să o termin.
 
Am luat-o mai mult ca pe o luptă personală și am dus-o la final, dar acealași gust amar a persistat și după ultima filă. Am căutat pe net mai multe informații despre ea și am aflat că e o scriere de tinerețe în care marele autor nu a adus strălucirea din romanele următoare, se zice că e un roman neșlefuit și cu o limbă “puțin” de lemn.
 
În orice caz nu mi-a căzut bine nici povestea alambicată și nici scriitura aridă.
 
 

Titlu: Ceai în Sahara
Autor: Paul Bowles
Traducere: Alex. Leo Șerban
Editura: Humanitas, 2005
Colecția: Raftul întâi
Nr. pagini: 304
Împrumut BCU
Nota: 7/10
 
A doua, nu e la fel de celebră, dar venind din “raftul” acela de cărți despre călătorii/aventuri, am avut mai mari așteptări de la ea. Am citit-o în bibliotecă strecurată printre cărți de Istoria filosofiei, am perceput-o ca pe o pauză la fiecare oră de petrecut la sala de lectură, dar cu toate acestea, Ceai în Sahara nu prea mi-a plăcut.
 
Cartea se regăsește și în recomandările Viajoa, deci contam rău de tot pe ea, dar nu a fost să fie. Personajele m-au enervat peste măsură. Erau ele fain construite, dar tipologiile, vai de mama lor, parcă au stricat toată acțiunea, pe bune, că așa ceva nu am mai simțit în nicio carte.
 
Sper să nu fiu înțeleasă greșit, poate aceste cărți au fost apreciate de lume, dar nu s-au ridicat la nivelul pe care l-am așteptat eu, eh… ce să-i faci, nici nu are cum să-mi placă chiar tot ce-mi cade în mână :)
 

Elogiul satului românesc

Am citit ieri Elogiul satului românesc, care este practic discursul de recepție pe care l-a susțiunut Lucian Blaga pentru primirea la Academia Română. Știam de el, mai citisem frânturi din el, dar ieri l-am reluat tot și l-am disecat. Îmi place la nebunie, este printre cele mai frumoase scrieri blagiene, cu siguranță o scriitură pe sufletul autorului, din sufletul autorului…
 
Niciunde nu am găsit cuvinte mai frumoase aduse satului, însă de fapt aceste cuvinte sunt aduse locului de baștină, locului cu magnetism maxim pentru autor… adorabil. “Satul era astfel situat în centrul existenței și se prelungea prin geografia sa de-a dreptul în mitologie și metafizică.” Blaga vorbește despre el, copil fiind, în lumea satului și despre felul în care sunt percepute copilăriile la sat, cum numai acolo copilăriile au propria lor viață și cum acolo și numai acolo o copilărie poate atinge maximul: “la oraș copilăria nu are apogeu”. Nu am putut să nu mă gândesc la cazul meu de copil, care nu a crescut la sat pentru că din diverse motive a iubit prea mult Ineul (norocul meu că Ineul e mic, pe vremea copilăriei mele era chiar mai mic….)
 
Însă, “satul e atemporal” și tocmai de aceea se potrivește atât de bine cu spiritul copilăriei, poate toate locurile astea mai mici în care toată lumea se cunoaște cu toată lumea crează o atmosferă prielnică copilăriei. Un oraș mare poate bulversa, poate tăia din rădăcină copilăria pe care un prunc o poate vedea ca o perioadă fără sfârșit. “A trăi la sat înseamnă a trăi în zariște cosmică și în conștiința unui destin emanat din veșnicie.” De unde și celebra vorbă că “veșnicia s-a născut la sat” (tot de la Blaga citire)…
 
Acum dacă stau să mă gândesc, mi-ar fi plăcut să-mi fi petrecut copilăria în satul bunicilor (care e aproape de Ineu), mai ales că toți cei 4 bunici ai mei sunt din același sat, dar Ineul a fost acolo, locul magnetismului meu complet, poate pentru copilăria mea Ineul a fost “satul”, prăfuit și de multe ori fără viață, Ineul e locul copilăriei mele. Eu lui aș putea să-i fac un elogiu, aș avea ce elogia din simplul motiv că am ce iubi acolo. Până la urmă cred că despre a fost vorba, despre o prelucrare filosofico-sentimentală a universului numit “acasă”, foarte greu se schimbă acest loc. De multe ori la Cluj fiind de câțiva ani, când mă raportez la Ineu mă raportez ca la acasă, acolo încă e acasă pentru că așa cum spune Blaga acolo s-a situat pentru multă vreme “centrul existenței”. Nu există un motiv exterior propriei trăiri ci doar acea chemare a veșniciei care nu poate exista decât în anumite locuri. Pentru Blaga a existat la sat, la Lancrăm, lângă Sebeș, Alba…
 
(Biserica din Lancrăm în curtea căreia este înmormântat marele filosof român, Lucian Blaga)