Carti

Cărțile și autorii anului 2010 în România

4 comentarii

Fără să stau pe gânduri pot să spun că cele mai cumpărate cărți ale anul trecut în România îi aparțin scriitoarei de origine română Herta Muller. Normal, numai după ce la final de 2009 luând Nobel-ul, cărțile ei au fost ridicate de la lada cu reduceri la 5 lei, la raftul cel mai căutat. Eu recunosc că nu am citit nimic de la această autoare și se prea poate că mulți ca mine. Cu toate acestea anul trecut, orice carte de-a ei a fost vândută ca pâinea caldă. Nici nu are rost să dau titluri; probabil toți sunteți familiarizați cu titlurile ei.

O altă prezență feminină de pe meleagurile nostre foarte citită de români este Aurora Liiceanu, înainte de toate este psiholog și doar mai apoi scriitor, dar asta asta nu a împiedicat pe nimeni să cumpere în disperare cărți ca “Prin perdea” (pe care am citit-o și eu) sau “Patru femei; patru povești” (știm care a fost publicul țintă).

Culmea pe locul 3 se situează tot o doamnă, nici ea scriitoare, dar de mare talent totuși, Oana Pellea, care a avut un mare succes cu Jurnalul 2003-2009, pe care sincer mă bucur că l-am citit (a fost chiar prima carte citită în 2010).

Și ca să nu-i defavorizăm pe bărbați, criticii literari și-au dat și ei cu părerea și au hotărât ca cea mai bună carte apărută anul trecun în România aflată în plină criză a fost cea a lui Adrian Marino, “Viața unui om singur” (pe care mi-o doresc, dar avea un preț, numai de criză nu).

Dintre cele mai căutate cărți ale autorilor străini putem enumera: “Eat, pray, love” – Elizabeth Gilbert (care s-a regăsit și în 2009 în topuri, dar probabil că filmul lansat în 2010 a avut un mare aport), ar mai fi “Simbolul pierdut” al lui Dan Brown (da care nu se mai satură lumea) și cam orice de Agatha Christie (din câte știu a fost anul A.G. și au apărut colecții speciale).

Carti

Lecturi 2010

8 comentarii
Anul trecut în ianuarie postam lista de lecturi pe 2009 și mă bătea gândul să-mi fac secțiune pe blog cu cărțile citite. Aceasta se concretiza abia în septembrie 2010, asa că postez și anul acesta lista de lecturi pentru anul ce a trecut.
 
Mă declar mulțumită de cele cite, dar oarecum nemulțumită de faptul că nu v-am povestit despre toate cărțile aici pe blog și am rămas cu restanțe pe care sper să le pot trece în 2011 :)
De început, am început 2010 cu Jurnalul Oanei Pellea și l-am încheiat cu Lolita lui Nabokov, asta după ce tot în 2010 am afirmat că nu voi citi Lolita niciodată pentru că deja știu subiectul foarte bine și nu voi scoate decât o lectură diluată. Evident, m-am înșelat :D
 
Poate se va inspira cineva din acesată listă pentru anul ce tocmai l-am început și poate îmi va da și mie un impuls ca să o țin tot așa și în 2011, deși mă îndoiesc :(
 

DECEMBRIE

290. 2010 Lolita – Vladimir Nabokov

289 2010 Reversul medaliei – Andreea Raducan

288. 2010 Psihanaliză și astrologie – C.G. Jung

287. 2010 Marii filosofi contemporani – Alain Graf

286. 2010 Trei eseuri privind teoria sexualității – Sigmund Freud

285. 2010 Jurnalul fericirii – Nicolae Steinhardt

284. 2010 Pe drum – Jack Kerouac

283. 2010 Domnița Nebănuitelor Trepte (epistolar) – Lucian Blaga – Domnița Gherghinescu-Vania

282. 2010 Cu Lucian Blaga în Portugalia – Octav Vorobchievici

281. 2010 Viața e o cursă cu obstacole – Charles Lever

280. 2010 Tema vremii noastre – Jose Ortega Y Gasset

NOIEMBRIE

279. 2010 Sonata Kreutzer – Lev Tolstoi

278. 2010 Pe urmele lui Lucian Blaga – Mircea Vaida

277. 2010 Deșertul pentru totdeauna – Octavian Paler

276. 2010 Lucian Blaga printre contemporani – Ioan Oprișan

275. 2010 Măritată cu un beduin –Marguerite van Geldermalsen

274. 2010 Studii de filosofia culturii – Tudor Vianu

OCTOMBRIE

273. 2010 Filosofia lui Blaga – Ovidiu Drimba

272. 2010 Declarație de iubire – Gabriel Liiceanu

271. 2010 Mary Poppins – P. L. Travers

270. 2010 Îndemn la simplitate – Ernest Bernea

269. 2010 Simple introduceri la bunătatea timpului nostru – Constantin Noica

268. 2010 Un an bun – Peter Mayle

267. 2010 Arta de a avea întotdeauna dreptate – Arthur Schopenhauer

266. 2010 Franțuzoaicele nu se îngrașă – Mireille Guiliano

265. 2010 Elogiul satului românesc (Isvoade) – Lucian Blaga

264. 2010 Războaiele mele – Adelin Petrisor

263. 2010 Miorița cultă a spiritualității românești – Achim Mihu

262. 2010 Pobby și Dingan – Ben Rice

261. 2010 Nadia – Ioan Chirilă

SEPTEMBRIE

260. 2010 Povestea fără sfârșit – Michael Ende

259. 2010 Soni – Andrei Ruse

258. 2010 Mame și fiice – Justine Levi

257. 2010 Yakuza Moon (Memoriile unei fiice de gangster) – Shoko Tendo

256. 2010 Nu renunța niciodată – Donald J. Trump

255. 2010 Coincidență sau hazard – Martin Plimmer & Brian King

254. 2010 Moartea la Veneția – Thomas Mann

253. 2010 Mamă, te rog să nu plângi – Constantin Popovici

252. 2010 Captivă – Julie Gregory

AUGUST

251. 2010 Pentru o casă din piatră – Gina French

250. 2010 Marti cu Morrie – Mitch Albom

249. 2010 Anna Karenina – Lev Tolstoi

IULIE

248. 2010 Dulcea plictiseală – Francoise Sagan

247. 2010 Citind Lolita în Teheran – Azar Nafisi

246. 2010 Daisy Miller – Henry James

245. 2010 Splendida cetate a celor o mie de sori – Khaled Hosseini

244. 2010 Prin perdea – Aurora Liiceanu

IUNIE

243. 2010 Spațiul mioritic – Lucian Blaga (recitire)

242. 2010 Despre farmecul lucrurilor plictisitoare – Alain de Botton

241. 2010 Anticarul dn Kabul – Asne Seierstad

240. 2010 Nu – Eugen Ionescu

239. 2010 Domnișoara Brodie în floarea varstei – Muriel Spark

238. 2010 Scrisori din Paris (în Război cu toată lumea) – Eugen Ionescu

237. 2010 Diferențialele divine, Aspecte antroplogice, Ființa istorică – Lucian Blaga

236. 2010 Introducere în filosofia istoriei – Mircea Florian

235. 2010 Trilogia New York-ului – Paul Auster

MAI

234. 2010 Fire on Ice – Sasha Cohen (in English)

233. 2010 Sensul istoriei – Nikolai Berdiaev

232. 2010 Oscar și Tanti Roz – Eric Emmanuel Schmitt

231. 2010 Cultura Africii – Leo Frobenius

230. 2010 Ceai în Sahara – Paul Bowles

229. 2010 Declinul occidentului – Oswald Spengler

228. 2010 Invitație la eșafod – Vladimir Nabokov

227. 2010 Mic dejun la Tiffany și alte povestiri – Truman Capote

226. 2010 Amintiri și povestiri mai deocheate – Neagu Djuvara

225. 2010 Jurnal de vacanță – Mircea Eliade

224. 2010 Ca apa pentru ciocolată – Laura Esquivel

223. 2010 4 pași către liniștea sufletului – Henry Kellerman (fără semn de carte)

222. 2010 Năvala apelor – Evgheni Zamiatin

221. 2010 Să ucizi o pasăre cântătoare – Harper Lee

220. 2010 Alabama Song – Gilles Leroy

219. 2010 Locuri în inimă – Libby Southwell

APRILIE

218. 2010 Pelerini la Santiago de Compostela – Ramona Venturini

217. 2010 Vă place Brahms? – Francoise Sagan

216. 2010 Elogiu mamei vitrege – Mario Vargas Llosa

215. 2010 Camino. O călătorie a spiritului – Shirley MacLaine

214. 2010 237 de zile în mormânt – Zoia Ceaușescu (Marcel Oprean)

213. 2010 Firmin – Sam Savage

212. 2010 Opera lui Lucian Blaga – Ion Bălu

MARTIE

211. 2010 Camino – Veronica Drăgoi

210. 2010 Numele trandafirului – Umberto Eco

209. 2010 Narcis și Gură de Aur – Hermann Hesse

208. 2010 Alexis Zorbas – Nikos Kazantzakis

207. 2010 Dezonorată – Mukhtar Mai

206. 2010 Enzo – sau arta de a pilota pe ploaie – Garth Stein

205. 2010 Aforisme (Discobolul, Ceasornicul de nisip, Din duhul eresului) – Lucian Blaga

FEBRUARIE

204. 2010 Invitație la vals – Mihail Drumeș

203. 2010 Unde esti? – Marc Levy

202. 2010 Un trecut deocheat sau “Schimbarea la față a României – Marta Petreu

201. 2010 Cultură și cunoștință – Lucian Blaga

200. 2010 Hronicul și Cântecul vârstelor – Lucian Blaga

199. 2010 Ghid de măritiș pentru fete moderne – Sarah Ivens

IANUARIE

198. 2010 Scafandrul și Fluturele – Jean-Dominique Bauby

197. 2010 Cele mai frumoase amintiri – Francoise Sagan

196. 2010 Dinți Albi – Zadie Smith

195. 2010 Dacă într-o noapte de iarnă un călător – Italo Calvino

194. 2010 Jurnal 2003-2009 – Oana Pellea

Spor!

Carti, Sport

Reversul medaliei ("Medalia nu e niciodată numai a ta")

6 comentarii
 

Titlu: Reversul medaliei
Autor: Andreea Răducan (nu scrie rău, ca și compoziție mă refer)
Editura: Cărțile Tango, 2010
Nr. pagini: 163
Preț: 32 lei în Diverta (un pic scumpă)
Nota: 9,837 :)
 
 
Dacă m-aș mai naște încă odată aș vrea să fiu tot gimnastă...
 
Pentru cei care sunt familiarizați cu ce s-a întâmplat la Sydney în 2000, cartea Andreei Răducan vine ca un jurnal peste ani, ca o pânză intactă care a căzut peste toată acea poveste care a răscolit mapamondul, povestea unei fetițe careia i s-au luat pe lângă un titlu și o medalie și visele, toate visele de atunci.
 
În acea zi de septembrie 2000 am alergat într-un suflet de la școală și când am intrat pe poartă tati era în curte: “hai repede să vezi măcar premierea… sunt toate trei pe podium!!!”. Îmi abandonasem geanta și alte treburi și m-am postat la TV în poate cel mai glorios moment al României, din istoria sportului. Niciodată nu m-am simțit mai mândră că sunt româncă decât atunci și nici de atunci nu am mai simțit asta chiar așa.
 
Cu o noapte înainte, din cauză că mă gândisem la cât de minunat ar fi să ia România toate cele trei medalii de la individual compus, am visat că lucrul acesta se și întâmplase, de aceea uimirea mea a fost cu atât mai mare. Peste trei zile uimirea avea să-mi fie și mai mare, din păcate.
 
Tot ce știam era că, dacă fac lucrurile bine și corect, pot deveni campioană și gata! E un lucru pe care nimeni nu ți-l poate lua. Eram naivă, am înțeles mai târziu că în viață, ți se poate lua tot ce ți se cuvine, doar într-o clipă, indiferent dacă e corect, moral sau legal.
 
Peste trei zile Andreei i s-au luat meritele din cauza banelei pastile de Nurofen (încă mai cred că producătorii trebuie să-i dea un salariu pe viață pentru ce reclamă le-a făcut). Dar, tot atunci Andreea s-a maturizat peste noapte și nici nu vreau să îmi închipui cât de frustrante trebuie să fi fost acele momente. Numai un sportiv complet poate trece peste ele așa cum a făcut-o ea și pentru tot ce s-a întâmplat atunci “sub drapelul olimpic” atât de ridicat în slăvi, Andreea merită o medalie în plus, medalia de onoare.
 
Recunosc că am așteptat într-un fel această carte ca să mai aflu lucruri pe care atunci nu aveam cum le afla, dar unele dezvăluiri nu mi se par ireale și îmi întăresc concluziile pe care le-am tras atunci la 15 ani… și anume: pe prea mulți i-a deranjat acel podium și ca atare au lovit năpraznic, uitând că distrug până la urmă un copil frumos. Dar și mai clar am înțeles acum că mai erau și alte și alte subtilități, unele referitoare la Țiriac care nu a mai ajuns în staf-ul olimpic după acest incident și altele care se referă chiar la această țară cu lungă tradiție în gimnastică. Prea au încurcat “fetele astea de aur” planurile altora… Ce mârșăvie îngrozitoare…
 
Ca idee cartea Andreei este despre Sydney, dar și despre drumul până la Sydney, drum presărat cu mari iubiri și prietenii care rezistă și azi, cu greutăți dar și cu frumuseți, cu despărțiri de părinți și figuri părintești regăsite în alți oameni. Cartea este una și sentimentală până la urmă, ea este dedicată de Andreea, tatălui ei care a părăsit-o fără voia lui mult prea devreme, tatălui care i-a spus: Urcă fără frică, tata te așteaptă la capătul bârnei.
 
Mi-a plăcut mult acestă mărturie, această relatare, subiectivă desigur, dar care cu siguranță va deveni un document pe care sper să-l citească și alții. Și mai sper ca într-o zi, cumva, pe undeva, Andreea să-și recapete titlul și medalia… pentru că între timp visele și le-a recăpătat, azi ea este o tânără frumoasă cu un viitor strălucit și mii de planuri care își așteaptă realizarea.
 
Pe lângă toate acestea, eu zic că ai și ce să înveți din această carte, eu una mi-am însușit câteva idei, câteva lecții, pentru că e frumos să înveți din viața cuiva, mai ales din viața cuiva pe care admiri. Eu pe Andreea o admir și nu că ar mai avea rost să spun eu aici ce a spus tot globul de 10 ani încoace, dar ea a fost, este și va rămâne Campioana absolută de la Sydney.
 

Carti

Jurnalul fericirii

5 comentarii

 
Titlu: Jurnalul Fericirii
Autor: N. Steinhardt
Editura: Polirom, 2008
Nr. pag: 750
Împrumut BCU Cluj
Nota: 9,50/10
 
Cred că ideea de a scrie despre o carte imediat ce ai citit-o este cea mai bună, în felul acesta nu se pierde nimic din ceea ce ai simțit când ai dat ultima filă. De aceea am decis să scriu acum la cald despre Jurnalul fericirii, ca să nu pățească ca multe alte cărți pe care le-am citit anul acesta și care nu doar că acum parcă îmi sunt indiferente dar nici nu mai știu ce să scriu despre ele pentru că au trecut luni bune de când am ieșit de sub impresia lor.
 
Totuși despre acest Jurnal și despre o altă carte vreau neaparat să mai vorbesc până la vacanță, merită să mă precipit să scriu acum, până încă mă bântuie.
 
După cum lesne ați putut observa, nu am notat această carte cu 10 pentru că deși mi-a plăcut mult, dintr-un anumit punct de vedere mi-a înșelat așteptările. Cartea lui Nicu Steinhardt este exact acel fel de carte pe care îmi doresc să o citesc, adică o carte intimă până la ultimul înveliș al sufletului, dar care lasă loc de interpretare.
 
Pentru cei care poate nu știu exact cine este Steinhardt și care este povestea Jurnalului în mare, îi trimit la pagina autorului de pe Wikipedia (nu-i profi, dar e util ca să nu mă lăbărțez eu acum).
 
Jurnalul fericirii este după cum însuși autorul avertizează un testament literar care constă într-o mărturie cutremurătoare ce cuprinde anii de închisoare ai autorului, dar și multe alte flesh back-uri menite de a întregi istorisirile. Per ansamblu, cartea și arată ca un jurnal, dar unul foarte fragmentat, pe care dacă nu-l parcurgi cu atenție este foarte probabil să nu mai înțelegi chiar totul.
 
Deși am împrumutat-o de la bibliotecă ca să regăsec în ea ceva ce m-ar ajuta în lucrul meu cu Blaga (o găsisem într-o Bibliografie), la scurtă vreme s-a dovedit prea puțin folositoarea scopului, dar am zis că nu o voi abandona pentru că începuse să-mi placă. De fapt, cred că începutul ei, mai ales, ar trebui să placă oricui, este tulburător de frumoasă povestea arestării împletită cu părăsirea casei și a tatălui bătrân dar foarte înțelept, care reușește să facă din acestă tragedie un fel de comedie neagră a la Tarantino. Primele 100 de pagini le-am citit cu sufletul la gură, apoi încet cartea a scăzut ritmul, iar eu m-am regăsit din ce în ce mai puțin acolo.
 
Desigur, cartea este una profund spirituală, în pofida a tot ceea ce dorea autorul să demonstreze. Dar cu un minim dram de afecțiune poți înțelege de ce un evreu trecut prin ororile comunismului a ales să se boteze în rit ortodox și mai apoi după ce ispășește doar 5 ani din cei 12 de condamnare să înceapă să-și caute un loc în care să i se dedice lui Dumnezeu. Aș fi ipocrită să spun că nu înțeleg așa ceva. Chiar cred că acestă este singurul mod în care pot înțelege aceste alegeri de sihăstrie, modul altruist al nejudecării și modul înspăimântător al chinului de a fi supus chinului.
 
Povestea din închisoare a fost cu atât mai dură cu cât ea este 100% reală. Iar fericirea acumulată în închisoare este cu atât mai importantă cu cât pare complet ireală. Autorul oricum credea că dacă din închisoare pleci și de pe urma suferinței te alegi cu dorințe de răzbunare și cu sentimente de acreală, închisoarea și suferințele au fost de haram, așa că, deși în tortură de neîndurat, Nicolae Steinhardt alege creștinismul, sau cum o numește el, rețeta de fericire.
 
Ororile nu încetează, dar beatitudinea și liniștea pe care autorul o resimte după creștinare, chiar în închisoare par singurele lucruri care îl mențin în viață. Poate mulți au observat că accentul nu este pus pe chinuri nici măcar într-o singură pagină a cărții, ci pe ceea ce s-a putut învăța în carceră, bazat pe alegerile fericite, făcute în suflet, căci în altă parte nu încăpeau. În definitiv, vămile văzduhului sunt numeroase, însă aici pe pâmănt la vama care nu poate fi înșelată proba constă în starea de fericire.
 
Pentru creștini, mai ales pentru cei practicanți, care merg cu abnegație la Biserică, care țin posturile și care se roagă de mai multe ori pe zi, care mai au puțin și dau în habotnicie, această carte s-ar putea să fie considerată superficială. Dimpotrivă, pentru cei care sunt doar spirituali și nu creștini, acestă carte va fi aspru pedepsită, pentru că în ea se recunoaște pregnant latura teologică. Așa că Jurnanul s-ar putea să aibă un destin paradoxal, să fie respins din două părți și să nu convină nimănui. Dar, la fel de paradoxal, poate plăcea ambelor tabere, pentru că deși măgulește prin faptul că creștinismul nu se confundă cu prostia, prostia e un păcat (se subliniază asta în atâtea rânduri că mi-a trecut prin cap să le număr), cartea lasă loc de diverse interpretări.
 
Aș mai spune multe despre această carte, poate chiar m-aș incince într-o polemică cu cineva, care ar avea o părere total diferită de a mea. Aș discuta mai ales pe problemele teologice și poate chiar ar fi o discuție constructivă. Dar, aceasta este o carte care document. Cum să polemizezi pe viața cuiva? Dacă aceasta a fost viața și acesta a fost modul ales de a o povesti, cine suntem noi să judecăm aspru?
 
O să închei cu un citat din care am avea atâtea de învățat: toate le putem afla, toate le putem cunoaște, toate le putem învăța. Credem că știm ce e suferința, că nu mai putem avea surprize, că am mers până la capăt. Da de unde! Suferința e veșnic nouă, proteică la infinit, oricând proaspătă. Și cu toate acestea, cu toată această suferință, pe ultima pagină a jurnalului stă scris: Mai fericit este A DA, decât A LUA.
 

Carti, Poezii

Te uită cum ninge decembre…

Niciun comentariu
Te uită cum ninge decembre…
Spre geamuri, iubito, priveşte –
Mai spune s-aducă jăratec
Şi focul s-aud cum trosneşte.
 
Şi mână fotoliul spre sobă,
La horn să ascult vijelia,
Sau zilele mele – totuna –
Aş vrea să le-nvăţ simfonia.
 
Mai spune s-aducă şi ceaiul,
Şi vino şi tu mai aproape, –
Citeşte-mi ceva de la poluri,
Şi ningă… zăpada ne-ngroape.
 
Ce cald e aicea la tine,
Şi toate din casă mi-s sfinte, –
Te uită cum ninge decembre…
Nu râde… citeşte nainte.
 
E ziuă şi ce întuneric…
Mai spune s-aducă şi lampa –
Te uită, zăpada-i cât gardul,
Şi-a prins promoroacă şi clampa.
 
Eu nu mă mai duc azi acasă…
Potop e-napoi şi nainte,
Te uită cum ninge decembre…
Nu râde… citeşte nainte.
 
(George Bacovia – Decembre)
 
P.S. La Cluj a nins ca în povești în fiecare zi de duminică încoace… și mai ninge…

Carti

Povestea fără sfârșit

3 comentarii

Titlu: Povestea fără sfârșit
Autor: Michael Ende
Traducere: Yvette Davidescu
Editura: Polirom, 2005
Nr. pag: 416, format mare
Preț: 20 de lei în Anticariatul Dacia, Cluj
Nota: 10/10 (pentru că merită)
 
Deși ieri am fentat puțin “săptămâna cărților” postând o poezie care nu mi-a dat pace o zi și două nopți (haha, rămâne la aprecierea voastră dacă se încadrează în tema acestei săptămâni sau nu), azi încheiem această săptămână într-un mod pe care, recunosc, l-am gândit dinainte; scriind despre una dintre cele mai frumoase cărți ale copilăriei: Povestea fără sfărșit a lui Michael Ende.
 
Dar nu o voi face oricum, ci într-un fel răspunzând unei lepșe pe care am senzația că am mai făcut-o, dar poate doar am gândit-o fără să o las scrisă undeva. Leapșa se referă la perioade din viața noastră, care ne-au fost influențate de anumite cărți (vârste și cărți). O să răspund într-o singură frază: DA, viața mea a fost influențată de anumite cărți, dar nu de toate la timpul potrivit, adică în copilărie nu am citit toate cărțile care trebuiau, în adolescență am citit peste ce trebuia, dar fără să fiu ghidată, iar acum, în tinerețe, ca să zic așa, îmi bag nasul în tot și-n toate și iau de pe unde apuc tot ce apuc și tot ce-mi place și abia acum pot să spun că apreciez cărțile la justa lor valoare, copilăria și adolescența nu au reușit ce a reușit această perioadă ce a început pe la 20 ani, să-mi aducă setea de lectură care continuă și azi.
 
Cartea lui Ende, se încadrează perfect în “vârste și cărți”. Nu am citit-o în copilărie și recunosc că nici nu știam de ea. Nu am regăsit-o în adolescentă și tind să cred că dacă o citeam atunci m-ar fi plictisit îngrozitor, căci atunci căutam altceva și nu mi-a dat târcoale nici măcar în “perioada marilor căutări” pe care am traversat-o, ce-i drept căutând tot altceva, însă mi-a ieșit în cale anul acesta, iar de când am terminat-o de citit, se încadrează în categoria “nu aș fi știut ce pierd”. Povestea fără sfârșit este povestea tuturor poveștilor, iar Bastian Bux este alter ego-ul fiecărui cititor care a trăit sentimentul dezolării la finalul fiecărei cărți terminate. Nu și-a dorit nimeni ca o carte să nu se mai termine?
 
Povestea fără sfârșit pornește însă de o altă întrebare legitimă: Ce se petrece de fapt într-o carte cât timp stă închisă? Iar răspunsul este: Nimic. Dacă nu este deschisă și implicit citită, o carte practic nu există.
 
Bastian Balthazar Bux fură dintr-un magazin în care se ascundea de colegii care îl alergau râzând de el, o cartea numită Povestea fără sfârșit. Pentru că realizase că nu făcuse un lucru tocmai bun, nu are curaj să meagă acasă, unde oricum singurul părinte care îl creștea, adică tatăl său nu-i acorda atenția cuvenită. Bastian se refugiază în podul școlii sale și devorează paginile cărții gândindu-se cum să facă să-i ajungă mâncarea și cum să își împartă capitolele până la lăsarea întunericului. Din acest moment cartea se “despică” în două povești, cea a lui Bastian și cea a eroului romanului, a lui Atreiu, foarte ingenios redate prin prezența a două culori ca cei mici să priceapă care e povestea cui…
 
Povestea lui Atreiu este practic un basm a cărui acțiune are loc în Fantazia, tărâmul tututor poveștilor și cărților. Acest tărâm este în primejdie pentru că Nimicul este pe cale să înghită tot. Acest lucru se întâmplă pentru că nu mai are cine să inventeze povești. Pentru a opri înaintarea Nimicului, Împărăteasa Copilă încredințează lui Atreiu rolul de a găsi pe cel care va salva regatul.
 
În acest moment noi ne dăm seama că cel ales este Bastian (nu știu dacă și un copil realizează asta când citește), însă intervine curiozitatea: în ce fel anume, poveștile lor se vor întâlni? Povestea în ramă, devine un tablou perfect doar în momentul în care Bastian pășește în Fantazia înarmat cu toate poveștile, pregătit să-i dea un nou nume Crăiesei Copilă și să-l ajute pe eroul său, Atreiu, în lupta împotriva Nimicului care înghițea tot. Dar nici măcar în povești lucrurile nu sunt simple, iar Bastian va avea foarte multe de învățat până va părăsi Fantazia, pentru că “multe lucruri nu pot fi lămurite prin gândire, trebuie să le trăiești”.
 
Nu pot decât să-mi imaginez că acest basm ar putea avea un mare impact asupra unui copil. Sunt foarte multe “lecții” în această aventură a lui Bastian în lumea cărților. Dar ce cred eu că este mai intens este faptul că această carte îi poate deschide ochii unui adult spre Nimicul din viața sa, care ar putea la un moment dat să înghită tot și numai puterea de a reinventa mereu povești, poate fi supremul gest salvator care să ne mențină viața în echilibru. Cartea e plină de metafore, e plină de subînțeles pentru cei deschiși să-i priceapă tot miezul. “Prin labirintul celor o mie de uși nu te poate conduce decât o dorință adevărată. Cine nu are acea dorință trebuie să rătăcească până când știe ce-și dorește. Iar uneori durează foarte multă vreme.”
 
Dacă mi-a plăcut Poveste fără sfârșit este pentru că citind în fiecare seară înainte de culcare timp de 2 săptămâni nu am putut să mă gândesc decât la momentele când înainte de culcare o să-i citesc copilului meu din ea, pentru că spre deosebire de mine, el o va auzi înainte de a o citi chiar el.
 
M-am întrebat de ce a ales autorul să-și intituleze cartea Povestea fără sfârșit. Și m-am gândit că probabil Ende a dorit să sublinieze că poveștile oamenilor, adică poveștile noastre ale tuturor, pot fi povești fără sfârșit atâta timp cât le reinventăm la nesfârșit, atâta timp cât dorințele nu ne vor rămâne inaccesibile și atâta timp cât găsim antidot la orice ne otrăvește viețile, atât timp cât găsim uși de care să trecem și pe care ne dorim să le deschidem. Pentru că “orice poveste adevărată este o poveste fără sfârșit”.
 

Carti

Why Reading Matters?

Un comentariu
Continuăm săptămâna cărților cu un documetar foarte interesant, pe care orice cititor trebuie să-l vadă. Frumos ar fi să-l vadă și cei care nu sunt tocmai “prieteni ai cărții”, poate le vine o idee bună și se pun pe descoperit. Recunosc că nici eu nu l-am văzut integral, am prins frânturi din el în timp ce-l urmărea Clau cu mare interes. Așa că, o să-l revăd da capo al fine împreună cu voi :)

Close Menu