Un lucru e clar: japonezii au un stil care te dă peste cap. Romanele japoneze, lungi sau scurte (acestea trei sunt de categorie mediu spre scurte), vin mereu cu niște povești despre tot și despre nimic, despre întâmplări care par cu neputință a se întâmpla, dar care te fac să îți spui: “de ce nu, totuși, și poveștile incredibile pot avea veridicitatea lor”.

În plus (nu știu dacă după trei romane pot afirma cu tărie ceea ce o să afirm), romanele japoneze au mereu undeva, central sau periferic, sexul în toată manifestarea lui, și o să vedeți despre ce vorbesc…

La sud de graniță la vest de soare – Haruki Murakami

Am fost la prima întâlnire cu acest autor prin această carte supranumită Casablanca în stil japonez. Cartea mi-a plăcut, povestea de dragoste a fost foarte pe placul meu: o iubire din copilărie se transformă într-o mare aventură după aproape 30 de ani. Romanul este foarte vizual și pur și simplu melodios, totul s-a derulat în note fantastice de jazz. L-am reascultat la propriu la Nat King Cole cu al său Pretend, auzeam muzica descrisă în carte. Deci, un roman minunat din multe puncte de vedere.

Și acum ce nu mi-a plăcut (sunt curioasă dacă face în toate romanele la fel, mai am unul în plan în viitorul apropiat): într-o poveste atât de romantică, acele “sex scenes” mi s-au părut pur și simplu nepotrivite. Acuma, a nu se înțelege că sunt o pudică sau ceva de genul acesta care s-a oripilat instant, nuuu, chiar nu. Dar aceste descrieri cu iz de Sandra Brown (pe care n-am citit-o, dar am auzit că de aia era așa apreciată), pur și simplu m-au scos din sărite. Nu mi-a plăcut faptul că s-a insistat pe asta ca și cum era izbânda personajelor. Celor două personaje centrale, atât de îndrăgostite și atât de spirituale li s-a impregnat latura asta animalică, aproape de mahala. Nu-l judec pe autor, dar chiar cred că se putea aborda altfel această latură a romanului, însă după cum am mai spus, se pare că este o marcă japoneză. Îi dau un 9/10 acestei cărți cu promisiunea că o să reveăd Casablanca văzută prima oară acu’ 8-9 ani)

Yazuka Moon – Shoko Tendo

Știu că am fost răcită și am stat în pat un weekend, vreme în care mi-am făcut timp după această carte. Cu subtitlul “Memoriile unei fiice de gangster”, știam că nu are cum să nu-mi placă și chiar mi-a plăcut, până la un punct la și asta, adică exact până acolo unde toate descriile minunate și aventurile extraordinare prin care trece Yazuka Moon s-au întâlnit cu scenele crunte de sex sălbatic care au trasnformat romanul în unul “cam porno”. Poate nu oi fi citit eu romane porno, nu zic, că întradevăr nu am citit, dar simt așa că asta se apropie de acel gen. Din nou, nu m-am simțit deloc oripilată, dar nu m-am așteptat… e ca și cum stai și citești ceva liniștit și dintr-o data… “wow, stai puțin că nu e manual, nu trebuie să-mi explici chiar tot, serios, îmi iau un Hustler și am și poze, sau pe cuvânt, sunt pe net destule filme și nu trebuie să-mi stric ochii citind, nu?” ;) Dau cărții un 8,50/10, evident pentru că nu avea și poze :))

Vibrator – Mari Akasaka

În ciuda titlului, nu prea a fost nimic vibrator în acestă carte și ca să fiu sarcastică cred că nici nu ai avea nevoie. Până să citesc celelalte două romane de mai sus, am crezut că acesta este un roman japonez destul de bun, ba chiar l-am recomandat, nu mai citisem japonezi până la el și asta se întâmpla în 2006. Acum m-aș gândi de două ori. Are foarte puține pagini, cam 100, semn că autoarea a reușit să spună în mai puține cuvinte ce au spus, ceilalți în mai multe, dar chiar și așa în acele puține cuvinte din acele puține pagini a înghesuit niște… scene cu bulină roșie. Nici nu știu ce să descriu. Mai bine vă întreb: ați avut curiozitatea să vă întrebați ce se întâmplă (exact) când opresc tirurile pe centruă și niște domnișoare strident îmbrăcate urcă în cabină? Ei… o să aflati din acest roman, destul de în detaliu… deci, have fun, între pagini :) De la mine primește un 8/10 :P

Cărțile pot fi cumpărate de pe librarultău.ro sau librăriaonline.ro.

Azi scriu amestecat despre cateva carti, scurte, dar suficient de complexe cat sa va facă să le citiți cu mare atenție, într-un timp relativ scurt și care s-ar putea dovedi niște recomandări pentru vacanța de Paște ce va să vină. Pentru mine acestă vacanță a fost mereu cea mai scurtă, așadar:

Cititorul din peșteră – Rui Zink (90 de pagini)

Am primit-o de la Cristina, după ce a dat norocul peste mine și am câșțigat-o la concursul organizat la ea pe blog. Cele 90 de pagini ale cărții se pot citit cu mare patimă cam în două ore, dar eu am tras de ea două zile, am carat-o după mine la bibliotecă, am citit în mașină și toate astea pentru că nu am avut suficient timp sa-i acord, dar doream foarte tare să o citesc. E frumoasă cartea, despre un personaj fantastic care descoperă plăcerea lecturii în cel mai inedit mod cu putință. E o carte de nota 9 aș zice din simplul motiv că parcă se termină prea repede totul, nu se dezvoltă nimic și nici nu te pune pe tine ca cititor la mare treabă ca zic așa, dar are un puternic impact asupra ta.

Sonata Kreutzer – Lev Tolstoi (117 pagini)

La recomandarea mai multor persoane am citit-o chiar în noiembrie trecut, când am fost plecată la Roma. Cum nu aveam internet in camera, seara citeam câteva pagini si uite așa avea să rămână cartea asta, lectura mea din cetatea eterna. Este o foarte frumoasă poveste de dragoste, tipic rusească, tipică secolului în care este povestită, intrigantă, iritantă chiar, dar foarte artistică, în stilul lui Tolstoi, este o nuvelă cu iz de roman, m-am tot gândit cum de nu a transformat-o maestrul rus intr-un ditamai romanul, așa cum ne-a obișnuit până acum. Este o sonata de nota 10, fără dubiu, cred că o poți găsi mereu diferită, la fiecare citire.

Pobby și Dingan – Ben Rice (110 pagini)

Am citit-o într-o zi în mașină în timp ce-l așteptam pe Clau să iasă de la dentist, nu mi-a luat mai mult de o oră jumate, jur, au zburat paginile de nici nu simțit. În plus mi-a plăcut foarte mult povestea lui Pobby și a lui Dingan, cei doi prieteni imaginari. Din păcate a fost o poveste tristă, mi-a venit să plâng la final, dar din fericire a fost o frumoasă lecție despre ce cât de mult ne pot ajuta visele și despre cât de mult ne poate salva imaginația și cât de departe o putem duce. O altă carte care primește o notă mare, un 9,50 pentru o carticiă frumoasă, despre copilărie și inocența ei, despre sentimentele unor copii față în față cu tragedia. Minunat.

Indemn la simplitate – Ernest Bernea (112 pagini)

O carte emoționantă la care m-am gândit multă vreme după ce am terminat-o. Mi-a fost efectiv rău că am citit-o in bibliotecă și nu undeva în aer liber pe o câmpie verde, pentru acestă carte nu se citește într-o camera întunecată și închisă ci se respiră în natură încărcat de toate emoții unei ființe perene. Cartea lui Ernest Bernea m-a destins, m-a făcut să mă gândesc la faptul că poate nici  eu nu fac parte din cei care se mai bucură de lucrurile simple, că poate nici eu nu îmi fac timp pentru ele și uite așa las frumusețea simplă să treacă pe lângă mine în fiecare zi fără să mă obosesc să o ating. Și e așa păcat… Nu pot să-i dau doar 10, așa că o las fără notă, e în firea lucrurilor.

Sper că aceste cărți să ajungă și la sufletele celor care nu sunt fani ai lecturilor lungi și ai cărților gen cărămidă, cărora trebuie să le dedici o mare parte din timpul liber și cu care trebuie efectiv să te lupți. Există și acest gen de cărți ca cele pe care le-am recomandat mai sus, păcerea lecturii în doze mici, dar parfumate. Iar despre esențele tari, știm cu toții ce se spune ;)

Titlu: Soni
Autor: Andrei Ruse
Editura: Tritonic, București, 2009
Nr. pagini: 256
Nota: 7.50/10 (pentru talent, nu pentru poveste)
Preț: 32 de lei pe librariileonline.ro

Recunosc că am citit cartea lui Andrei Ruse la foc automat (am fost flodată cu informații despre ea și despre cât de minunat scrie un roman de 23 de ani). Și tot la foc automat vă spun că m-a dezamăgit într-un mare hal (nu m-am lecuit de pomul lăudat). S-a terminat execrabil, dacă i-am dat o șansă până la final a fost pentru că povestea promitea, dar finalul a stricat totul… Ah, Andrei de ce a trebuit să strici totul, mi-e așa de ciudă pe tine…

Cred că Andrei Ruse (care are ce-i drept talent de a învârti cuvintele, are mare potențial) s-a gândit: “de ce să nu transform totul în ceva, care să semene cu filmul meu preferat: Vanilla Sky? În plus poate ignoranții nu l-au văzut încă… haha”.  Andrei, nu-i așa că ți-a plăcut filmul ăla?

Aș zice că îmi pare rău că am dat banii pe carte asta, puteam cumpăra altceva mult mai valoros de 32 de lei, dar nu e așa, îmi pare bine că am citit-o, că am gustat-o, că m-am întristat și mai apoi enervat, chiar dacă nu-i prea mare lucru de zis înafară de faptul că această scriere poate fi ecranizată bine. Eu aș distribui-o pe Maria Dinulescu în rolul lui Soni, de fapt la ea m-am gândit tot timpul cât am citit cartea. Se prea poate ca transformat în subiect de film, această carte să fie salvată cumva în ochii mei. Dar nu sunt ochii mei avizați spre astfel de remarci. Dacă se va turna un film după această carte aș fi extrem de curioasă să-l văd.

Altfel spus, povestea  “cu litere mici” (n-am prins ideea), poate să placă multora. Soni, o tânără în floarea vârstei află că are cancer și toate planurile ei se duc dracului. Dar… pentru că mai nou ni se varsă pe gât în cantități, de nu le putem înghiți, rețete despre cum să trăim la maxim, căci într-o zi am putea muri, ea adoptă un stil de viață bazat de ideea: oricum mor, deci hai sa-mi bat joc de tot ce nu am avut tupeul a-mi bate pe când încă credeam că o să trăiesc veșnic. În plus o să-mi bat chiar joc de viața mea de rahat. Cum? Păi… o să o fac și mai de rahat… Logic, nu?

Dar, ca în mai toate filmele americane (stai, că nu era film american, în fine) Soni se îndrăgostește de unul care are SIDA, doar că ea fiind pe moarte își permite să nu-i pese și să…. și să, știți voi… Așa că, avem brusc în carte, doi care au SIDA… și acum vă las pe voi să judecați dacă finalul este previzibil… sunt curioasă…

Ideea ar fi că nimic din ce pare nu e așa cum pare deși după ce citești ultima linie îți dorești ca totul să pară așa cum ai crezut de la început. Era mult mai bine și mai puțin artificial. Luați de cititi și dați de știre dacă autorul v-a plăcut. Eu simt așa (în aer) că acestă carte va plăcea multora, chiar dacă eu nu am vorbit-o tocmai de bine.

Titlu: Moartea la Veneția

Autor: Thomas Mann
Traducere: A. Phillipide, A. Voinescu, L. Iliescu
Editura: Sfynx, 1991
Nr. Pagini: 104
Nota: 10/10 (simply beautiful)
Pret: 7 lei, anticariat Cluj

Ah… Thomas Mann…

Nu fac parte nici de această data dintre cei care l-au citit de Th. Mann cu abnegație și care știu pe de rost pasaje din Muntele Vrăjit sau Doctor Faustus, dar această povestire scurtă, Moartea la Veneția este fermecătoare. Este una dintre cele mai artistice povestiri pe care le-am citit.

Volumul în care este introdusă cuprinde 9 povestiri dar ea răsare între ele ca un mac roșu într-un lan de grâu. Povestea scriitorului Gustav Aschenbach, cel cotropit de dorința evadării este minunată. După îndelungi perioade de gândire alege să plece la Veneția (superbe descrieri). Ajungând acolo cu vaporul (care mereu mi s-a părut cel mai boem stil de a călători), Aschenbach îl întâlnește la hotelul în care se cazează pe El, un tânăr polonez cu trăsături deosebite (mi-l imaginam ca pe un Narcis exemplar), par blond cârlionțat, ochi albaștri limpezi, un tânăr fermecător, destul de copilandru, dar de o frumusete electrizantă. De pe margine m-am îndrăgostit și eu de el și cred că oricine ar face-o.

Bătrânul scriitor se îndrăgostește nebunește de băiat, este o dragoste tandră, dar chinuitoare pentru că de lângă tot greul sitației ei se mai lovesc și de bariera lingvistică. În plus tânărul polonez se află la Veneția cu familia sa protectoare. Scriitorul este pus în fața unei iubiri nemaiîntâlnite, o iubire pe care vrea din suflet să o respingă dar care pune stăpânire pe inima lui. Deși refuză sistematic să-și accepte sentimentele în primă instanță, întâlnirile zilnice cu chipul băiatului, care-l face să uite de tot și de toate îl transformă în tot ceea ce nu ar fi crezut că poate deveni.

El ignoră zvonurile conform cărora în Veneția se răspândește cu repeziciune o epidemie de holeră și pe când toată lumea se pregătește să își scurteze vacanța el este decis să mai rămână atâta timp cât mai poate beneficia de prezența băiatului cu chip de înger.

Chiar în ziua când băiatul pleacă înapoi în Polonia cu familia lui, Aschenbach se stinge pe plajă chinuit de inima frântă a iubirii neîmplinite, dar și de holera care-l ajunsese. Moartea făcuse o vizită la Veneția pentru un scriitor bătrân, dar nu înainte ca viața sa-i mai ofere ceva și anume o iubire târzie, totală și inedită, poate chiar iubirea pe care a așteptat-o toată viața.

Deși am citit această carte anul trecut, parcă nu am putut să cuprind în cuvinte până acum nimic din cea aș fi vrut să zic despre ea. Și totuși faptul că am văzut de foarte curând filmul A Single Man (în care am găsit similitudini surprinzătoare cu cartea) am zis că este momenul să o abordez cât de cât. O recomand din suflet, este o povestire scurtă dar foarte frumoasă, foarte sensibilă sau cel puțin așa am găsit-o eu.