Să ridice mâna sus cine vrea să scriu măcar despre o carte pe săptămână, cam aşa ca în vremurile bune, adică la fel ca anul trecut! Buuun, deci vrea toată lumea? Atunci cred că ar trebui să fac asta, măcar de dragul vostru!. Deci azi despre Apă pentru elefanţi, cartea, nu filmul (pe ăla nu l-am văzut deşi mi-a fost recomandat).

Titlu: Apă pentru elefanţi

Autor: Sara Gruen

Editura: Humanitas, 2009

Traducerea: Vali Florescu

Nr. pagini: 360

Preţ: 34 de lei la librarultau.ro

Nota: 9,50/10

Citirea acestei cărţi a fost cel mai bun lucru pe care l-am putut face în 7 ore, sau cât Dumnezeu face trenul de la Cluj la Bucureşti. M-a captivat total, este o carte foarte vizuală (nu-i de mirare că a avut succes ecranizarea) şi peste toate este un subiect care curge, îi poţi urmări uşor firul şi eşti chiar curios de final. Însă pentru mine mai are o semnificaţie, lumea circului, căci eu n-am fost niciodată la circ (puteţi râde acum!!). Aşa că deocamdată tot ce are legătură cu circul pentru mine este fascinant. Dacă mai pui şi o poveste de dragoste lângă, pe mine m-ai cucerit de tot.

Povestea are două planuri, prezentul în care bătrânul domn Jankowski, închis de câţiva ani la azil vrea cu disperare să ajungă la circ, atunci când vede că se pregăteşte unul la ei în curtea azilului şi trecutul, când  tanarului Jacob Jankowski (da, acelaşi personaj) îşi trăieşte viaţa atunci când decide să plece în lume alături de unul dintre cele mai faimoase circuri ale vremii.

“Angajat sa aiba grija de animale, Jacob va descoperi sub marea cupola un univers cu personaje bizare si fascinante, dar cu reguli rigide ca ale unei caste. Insa va afla deopotriva ca circul nu inseamna numai stralucire si culoare, paiete si magie, rasete si ropote de aplauze, ci si animale maltratate, artisti in mizerie incercand sa uite sordidul cotidian cu ajutorul alcoolului de contrabanda, violenta si prostitutie, suferinta si tragedii, incertitudini si spaime. Pe acest fundal se perinda o galerie intreaga de figuri memorabile: Unchiul Al, directorul fara scrupule al circului; Kinko, clovnul pitic cu un zambet exagerat pictat pe chipul trist; „ciudatii“ cu trupuri contorsionate de suferinta; imprevizibilul si crudul August Rosenbluth, dresorul de animale care cade victima celor pe care i-a chinuit; Marlena, frumoasa lui sotie, dresoarea de cai, de care Jacob se indragosteste naprasnic si alaturi de care traieste o patimasa poveste de iubire; Rosie, elefantita cu personalitate si cu un secret care-i pune viata in primejdie.” (mi-a plăcut această prezentare)

Dar ce mai are superb această carte? Faptul că deşi este o ficţiune, deşi pe lângă asta povestea în sine devine şi mai fantasmagorică, tu ca cititor o simţi foarte reală şi palpabilă şi te mai simţi parte din circul acela nebun, eşti personaj. Mi-a mai plăcut destul de mult şi faptul că nu este nimic exagerat, bucuria şi tristeţea sunt surprinse atât de normal încât tocmai de aici li se subliniază valoarea. Povestea de dragoste este şi ea de o realitate dramatică, chiar şi scenele de dragoste sunt descrise în amănunt plin de sens, fără a deveni vulgare, eu le-am perceput puţin incitante chiar prin normalitatea lor (aşa cum nu mi s-au părut de exemplu scenele din romanele japoneze, grr)! Toate întregesc o poveste perfectă. Şi cum nu toate romanele sunt poveşti, vă recomand cu căldură acest roman-poveste cu o singură menţiune: finalul a fost prea fericit pentru gusturile mele, aşa că, trataţi-l ca atare :)

Titlu: Lasă-mă să-ţi aud glasul

Autor: Catherine Maurice

Editura: Curtea veche, 2008

Traducerea: Ileana Achim

Preţ: 22 lei

Nr. pagini: 480

Nota: 9,5 10

Ce ai face, cum ai proceda dacă ai afla că iubitul tău copil, cea mai dragă fiinţă de pe lume, este autist?

Aceasta este marea întrebare la care încearcă autoarea acestei cărţi, mama a doi copii autişti să răspundă şi oarecum să demonstreze că acest adevăr teribil poate fi învins. Dar să vedem care este drumul, calea spre mintea şi sufletul propriului copil în cartea Lasă-mă să-ţi aud glasul.

Catherine Maurice, femeie de carieră şi mama unui băieţel simpatic şi perfect sănătos rămîne din nou însărcinată, îşi doreşte enorm încă un copil şi abia aşteată ca micuţa ei să vină pe lume. Anne Marie se naşte sănătosă sau cel puţin aşa pare, însă in scurt timp, părinţii pierd legătura cu ea şi cu semnele că ea participă activ la viaţa acestei lumi, moment în care mama sa suspectează că micuţa a păţit ceva crunt, însă, încă nu ştia ce. Testele care i s-au făcut fetiţei au scos la iveală un adevăr dureros, fetiţa era autistă. Practic aici începe cartea, povestea luptei părinţilor ei cu sistemul, dar şi cu propriile limite pentru a ajunge la singura victorie care putea fi acceptată, vindecarea lui Anne Marie… Desigur nu vă voi trece acum prin toată această luptă şi nici nu vă voi spune cum s-a terminat această carte, în ce notă… Dar ce mai vreau să vă spun este că în familia Maurice, după Anne Marie s-a mai născut şi micuţul Michel, de asemena autist. De data aceasta părinţii mult mai informaţi, au fost mai atenţi la copil şi el a fost diagnosticat mult mai repede şi calea lui spre lumea aceasta a fost cumva facilitată.

În linii foarte mari, aceasta este cartea, o cartea grea, pentru care simţi că ai nevoie de studii medicale pe care să le fi parcurs înainte să o citeşti. Mie mi-a luat foarte mult să o termin, dar am aflat atât de multe despre această stare de fapt, că boală nu pot să-i spun, cineva nu suferă de autinsm ci pur şi simplu este autist, este ceva definitoriu, din păcate. Tocmai de aceea eu am fost cumva sceptică de completa veridicitate a acestei cărţi. Autismul cred că poate fi ameliorat, dar tocmai pentru că nu este o boală, el nu poate fi vindecat. Desigur chiar şi spre ameliorare, lupta dusă de familia care are o astfel de persoană de îngrijit, este foarte mare, este colosală lupta şi nu pot decât să bănuiesc că numai cine se află în această situaţie ne poate spune mai multe.

Se spune despre această carte că este povestea unei mame care a luptat şi a învins autismul.  Dar nu pot să fiu în întregine de acord, este remarcabil efortul acestei familii care nu a dorit să se dea bătură şi care a mai şi avut puterea financiară să nu se de-a bătută, însă am rezervele mele în ceea ce priveşte vindecarea autismului. Cei doi copii autişti despre care a fost vorba în carte au reuşit prin modificarea comportamentală să devină alte persoane, evident continuând să lucreze toată viaţa la slefuirea comportamentului lor primar.

Cartea este foarte valoroasă, foarte minuţios documentată, foarte compactă şi la prima vedere imabatabilă, dar aşa cum celelalte metode de ameliorare ale autismului au fost aproape desfinţate în această carte, tot aşa presupun că şi modificarea comportamentală ridicată în slăvi aici poate fi blamată din simplul motiv că ea nu a dat rezultate de fiecare dată. Tocmai de aceea consider acestă carte grea şi destul de sensibil dificilă, tratează un subiect mult prea complicat dintr-o perspectivă foarte intimă.

Sunt foarte curioasă dacă a mai citit cineva această carte şi cum a perceput-o. Eu mă consider norocoasă că am auzit de ea şi că am ajuns să o parcurg în întregine. O recomand, o să aflaţi atât de multe, despre un subiect încă tabu şi destul de obsur şi de neînţeles. Titlul metaforic mi se pare de o mare sensibilitate, a fost extraordinar de bine ales…

Nu îmi voi cere iertare că de ceva vreme v-am cam privat de o părere personală sau nu prea aruncată asupra lecturilor mele, căci pur și simplu s-a întâmplat. S-a întâmplat să nu mai am timp de ele, sau pur și simplu să mă intereseze altceva mai mult. A! asta nu înseamnă că nu am mai citit, stă lista mărturie, ci nu am mai “recenzat” sau ce făceam eu acolo. Dar am decis să revin cu cărțile mele dragi, așa că azi pe scurt vă voi vorbi despre 4 cărți: două mi-au plăcut mult, două nu mi-au plăcut deloc:

Începem cu cele două care m-au dezamăgit și ca să vedeți cam cât de gravă este treaba, o să încep cu o carte de povestiri a unuia dintre scriitorii mei preferați; Incredibila și trista poveste a candidei Erendira și a bunicii sale fără suflet – Gabriel Garcia Marquez

Nu știu dacă sunt mulți cei care au citit-o dar dacă se număra cineva pe aici care a citit-o și a mai și plăcut-o să mi-o repovestească și mie, poate o înțeleg mai bine și o voi aprecia. Este stilul lui Marquez, este cadrul în care se desfășoară istorisirile sale, dar nu seamănă cu nicio poveste a lui, am avut senzația că este o varză, ba mai mult, că nu e nimic de povestirile alea intercalate. Nu are rost și sens să vă zic ceva de plotul aproape inexistent… așa că tac. Dar tot ce pot să vă spun este că fiind de dimensiuni reduse se poate citi foarte ușor și poate merge ca lectură de “așteptat la coadă undeva”, ceea ce nu vă mai pot spune despre nicio altă carte de-a lui Marquez citită până acum. Baftă!

A două din seria “de ce oare m-am apucat să o citesc?” este Jurnalul răndunicii a belgiencei Amelie Nothomb, care belgiancă îmi place în general, că e ușurică și plină de clișee uneori, dar… mai, cartea asta este macabră rău, foarte nu pe gustul meu și foarte nepotrivită ca și lectură de sâmbătă seara cum am citit-o eu (căci da, o termini lejer, în două ore, dar simți oarecum că-s două ore pierdute). În fine… dacă vă spun că este vorba despre o fată care și-a omorât familia și că unul se îndrăgostește de ea, după ce îi citește jurnalul, mă credeți pe cuvânt sau vă repeziți la carte?

Dacă totuși doriți să citiți o carte ușoară a acestei autoare alegeți oricare alta, căci toate sunt simpliste și “merg repede”. Sincer.

Să trecem la sentimente mai bune și să vă zic și de două cărți care mi-au plăcut mult, foarte mult chiar. Prima este chiar arhicunoscuta cartea lui Martin Page – M-am hotărât să devin prost, o satiră execelentă și o carte pe care ar trebui să o citească toată lumea, asta dacă nu a făcut-o deja, căci așa am simțit, că am rămas ultima dintre pământeni care nu a citit-o. E plină de “învățăminte” care mai de care, este amuzantă, dar tristă dacă stai să te gândești :)

Am citit-o râzând și la final chiar am zis: “gata? asta e tot?” parcă prea e scrisă pe inima oricui, nu, voi ce ziceți? O altă părere de la cititor la cititor mi-ar prinde bine, poate nu sunteți toți de acord cu mine, în ceea de privește cărțulia asta scurtă.

A doua este o carte cu totul specială; Șoareci și oameni – John Steinbeck, o capodoperă a literaturii univerasle care nu merită pusă în aceeași oală cu cărțile de mai sus, dar totuși o fac pentru că azi mâine se face un an de când am citit-o și nu am amintit de ea ca să o recomand mai departe. Este una dintre cele mai bune cărți citite anul acesta, o povestea despre drama a doi oameni pe care îi lega o prietenie specială, o carte tristă usturătoare despre cât de crudă este viața și cât de nefolositoare pot fi argumentele care să-i explice cruzimea. Este o carte de neratat, o carte care numai simplă nu este, este o carte cu ecou, una care-ți rămâne pe retină toată viața. Da, e genul acela de poveste.