Jurnal din anul pandemiei – Începutul

În urmă cu o săptămână, la 11 martie 2020, OMS a declarat pandemie de COVID-19. Nebunia începuse cu vreo 3 (poate chiar 4) luni în urmă în China (știu, departe, nu ajunge la noi, frate! n-are cum), dar acum era evident ca virusul circula liber și obraznic pe toată planeta. De luni, 16 martie 2020, România este în stare de urgență. În Italia “mea” dragă situația este de-a dreptul copleșitor de tristă și nu dă semne de revenire la normal. Spania și Franța se află și ele aproape de dezastrul inimaginabil din Italia. La nivel mondial, acest virus sfidător a făcut mii de victime și nu pare să se oprească. În România oamenii trăiesc într-o stare de incertitudine pe toate planurile. Unii stau izolați în casele lor de zile bune, iar alții se gândesc cu groază că își vor petrece (cel puțin) primăvară exclusiv la domiciliu. #stamacasa nu este un trend, este o necesitate ce ne face să ne gândim că toate lucrurile normale pe care le făceam de parcă ni se cuveneau sunt acum adevărate bucurii interzise. Trăim vremuri nebune, incerte și despre care, cu puțin noroc, copiii noștri vor învăța la orele de istorie peste 10-15 ani. Cei mai mulți n-am fi crezut nici în ruptul capului că așa ceva se poate întâmpla în timpul vieților noastre. Cred că mai repede ne puteam închipui martorii unui accident nuclear decât posibile victime ale unui virus scăpat de sub control. Cine s-ar fi gândit la începutul anului că vom trece prin așa ceva chiar la începutul acestei primăveri?

Școlile și grădinițele s-au închis de o săptămână și jumătate din dorința de a limita drastic interacțiunea socială. Apoi s-au închis și barurile, cafenelele, restaurantele și toate localurile ce îi puteau aduce pe oameni împreună în interior sau la terase. Orice eveniment “de interior” este interzis (inclusiv serviciul religios). Nici adunările în aer liber cu peste 100 de persoane nu sunt posibile. Nu eram deloc pregătiți pentru așa ceva. S-au luat și se iau măsuri fără precedent și probabil mai urmează. Mă uimește, mă sperie, dar mă și calmează pe undeva toate aceste mișcări de forțe. Nu putem ști exact ce rezultate vor aduce aceste demersuri, dacă abordarea este cea “sănătoasă”, însă simt că se face tot ce este omenește posibil și asta are menirea să ne echilibreze cât de cât mentalul.

În acest context am intrat și eu într-o ciudată activitate de acasă. În învățământ oamenii s-au adaptat din mers. Dacă la nivel preșcolar situația nu pare chiar atât de disperată (sau cel puțin așa văd eu lucrurile), la școala măsurile ar putea să o ia razna și elevii să aibă foarte mult de suferit în urma unei pauze ce pare să se prelungească (mai ales elevii din ani terminali). Dar desigur, în fața oricărei ordini sociale primează sănătatea individului și implicit a comunității, căci toate se pot recupera relativ rapid (chiar dacă nu fără consecințe catastrofale) până la urmă, mai puțin sănătatea individului și a colectivității. Așadar, #stamacasa chiar dacă soarele continuă să strălucească, iarba să crească și pomii să înflorească. Pământul se învârte, viața merge mai departe. Totuși, imaginile din Italia ne bântuie și ne frâng inima. La știri abia ne mai putem uita, deși nu sunt de părere că trebuie să le ocolim, însă le putem alege pe cele mai obiective și mai puțin spectaculoase. Trebuie să ne și informăm chiar dacă realitatea nu ne convine. Ne putem trata cu ciocolată caldă ca să îndulcim situația, dar nu recomand nici statul sub stâncă până avalanșa va trece în ideea că așa rămânem mai optimiști. Adevăratul optimism nu e cel venit din acoperitul ochilor și urechilor ci acela consolidat în ciuda faptului că vedem și auzim aspecte care nu ne convin.

În primele trei zile de pandemie și cu noul program ca un tatuaj nereușit la vedere, n-am știut exact cum să mă comport, mai ales că și Albert este în pauza lui de la gradiniță cu tot ce vine asta la pachet. La grădiniță e închis și afară circulă o boală. El asta știe, dar nu-l afectează vizibil în afara faptului că în vocabularul lui au intrat brusc cuvintele: virus și pandemie. Chiar în prima zi a plouat și am stat în casă benevol, făcând biscuiți de parcă deținem o patiserie sau urmează să ne deschidem una și jucându-ne non-stop cu Lego, spâlând la robinet vasele și legumele de jucărie sau “parcând” colecția noastră de mașinuțe ce imediat ajunge la un număr astronomic. În următoarele două zile, profitând de cele 16/18 grade apărute brusc în termomentre am urmărit parcul din spatele blocului și am ieșit puțin la aer când nu era nimeni în preajmă. Am făcut și câteva cumpărături, deloc disperate și fără gândul că nu vom mai putea ieși din casă deloc. Totuși simțeam că locul nostru nu mai era afară nici atunci când eram doar noi, așa că primul weekend din pandemie l-am petrecut acasă cu toții, ieșind doar ca să ducem gunoiul și să ne uităm ciudat în jur, rugându-ne ca nimeni să nu tușească în prezența noastră. Nu putem bănui multe din cele pe care le va lăsa pandemia asta în urma ei, dar ce este sigur e că vom rămâne cu multe comportamente paranioce. Știrile n-au fost deloc îmbucurătoare, n-am riscat nimic, dar nici nu ne-a ars de nimic. Am gătit, am făcut pâine, am citit, am mâncat, chipurile ne-am odihnit (cum se știe că se odihnesc toți părinții cu un toddler în casă), dar n-am avut puterea (cel puțin eu) să mă uit la niciun film sau să scriu măcar un rând într-un articol, semn că oricât am încercat, n-am reușit să mă relaxez. Nu mă consider cea mai panicată persoană, dar ca orice femeie (deh!) ajung deseori să mă stresez și pentru lucruri pe care nu le prea pot controla.

Pe undeva cred a fost întemeiat să mă întreb cum va continua acest an în noul context social, economic, politic etc. Orice om normal cred că se gândește (sau ar trebui să se gândească) la asta într-o situație total neprevăzută ca cea de față. Cum va fi afectată viața noastră la nivel mondial, dar și foarte personal? Ce se va alege de planurile noastre din acest an? De anul viitor? Ne sunt job-urile în siguranță? Când vom avea curaj să ne mai urcăm în tramvai sau autobuz fără mască? Vom ajunge să mai călătorim pe unde ne dorim? Se vor amâna JO din Japonia? Când vom putea revizita Italia? Cât va mai trece până să ne urcăm lejer într-un avion spre Paris, Beijing, Los Angeles? Va reveni Europa la atmosfera ei boemă vreodată? Când dar mai ales cu ce pierderi se va termina toată nebunia? Se va mai ține concertul acela pe care îl așteptam de-o viață? Ne vom îmbolnăvi cu toții? Vom învăța să trăim cu acest virus sau îl vom răpune? Așa-i că nu vom mai fi la fel?

2 comentarii

  1. Bia, și eu ma întreb cum va continua acest an. Personal, profesional, pt copii cu readaptarea la gradinita/creșa, rămas in urma, ce sa mai zic de călătorii… Pf, zău ca nu îmi imaginam situația asta nici măcar acum o luna când, ce sa zic, am plecat intr-o mini-vacanta la munte. Bine ca am plecat atunci ca cine știe când mai plecam undeva.Acum nu am voie nici sa ies din curte (bine ca stam la curte!!!) decât pt cumparaturi, farmacie sau doctor și obligatoriu cu declarație pe propria răspundere semnată. Eu sunt încă amețită de tot ce se întâmpla aici, deși in Centre-Val de Loire stam bine fata de alte regiuni. Aveți grija de voi! Te pup.

Dă-i un răspuns lui Razvan Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.