O jumătate de iarnă la Ineu

Ceea ce ar fi trebuit să fie cam ultima săptămână de iarnă ne-a adus coduri colorate, zăpadă grea prin unele zone (Clujul e doar pudrat și la această ora) și frig sau cum a zis o clasică în viață, “foarte ger”. Iar acest foarte ger atunci când oamenii se gândesc numai la primăvară și ghiocei e ceva ce nu ne place deloc. Însă, peste jumătate din fotografiile ce ilustrează acest articol pot fi catalogate drept imagini de primăvară și nici n-ar greși nimeni cu nimic, căci iarna aceasta de la Ineu a fost toată o primăvară de la început până la final (mă rog, acum au și ei ceva zăpadă pe acolo). DAR, Crăciunul a fost cu soare, mult soare, Revelionul a fost umed, dar călduț de-a binelea, iar ceea ce se numește gerul Bobotezei practic nu a existat. Până pe 20 ianuarie când am binevoit să plecăm și noi de la Ineu, iarna și-a făcut simțită prezenta suavă într-o singură zi, când a fulguit câteva ceasuri, dar fiind destul de cald, omătul nu a rezistat până a doua zi. Acele imagini se regăsesc la finalul acestui articol, ca să nu zicem că nu a fost adevărat…

Nu a fost plănuit să stăm la Ineu chiar atât de mult. Inițial trebuia să stăm doar de sărbători și încă 10 zile peste (adică exact cât a stat Clau în USA), însă lucrurile s-au schimbat la început de decembrie, când evenimente de familie ne-au trimis la Ineu ceva mai devreme. Albert fiind cam micuț pentru atâtea drumuri de iarnă cu zile scurte, am decis să ne începem “vacanța” în Câmpia de Vest mai din timp, să avem tihnă înainte de Sărbătorile ce băteau la ușă și să nu petrecem frumusețe de perioadă pe drumuri. Oricum se făcură peste 10 ani de când Ineu înseamnă fix ce promovează zicala “din Paști în Crăciun”, iar niște bunici sigur au găsit interesantă șederea asta nesperată în apropierea lor.

A fost o rupere de ritm mai bruscă decât am avut la început impresia și cam lungă, dacă e zic drept, căci după toate beneficiile pe care le-a adus, a adus și obiceiuri diferite de cele cu care ne obișnuiserăm noi în ultimele luni, iar conformarea, după cum vă imaginați, nu a fost floare la ureche. Și nici întoarcerea la Cluj, ca să fiu sinceră până la capăt :) Totuși, ca de obicei, am încercat să scoatem maxim din situația dată. Ne-am bucurat de Crăciun mai ales, de zilele foarte multe în care n-am fost singuri nicio clipă, de Familion, de focul cu lemnele ce trosneau și desenau dragoni pe pereți, de gogoșile cu zahăr deasupra, de cozonacul cu mac mult și în general de lucruri ce nu ne bucură papilele gustative la Cluj.

Și-apoi cred că cel puțin eu una aveam nevoie de această rupere de ritm, mai ales acum. A fost ca o reîntoarcere la locurile ce mă făceau atât de fericită cândva, la care mă întorceam în studenție weekend de weekend ca să nu scap ceva din “serialul” meu preferat, viața cea de la Ineu, cu toatele bunele și relele sale, dar mai ales cu amintirile copilăriei mele minunate. Am avut parte acum de multe zile în care mi-am dat voie să mă întorc departe în timp cu gândul și să judec și să pricep lucruri, să rememorez momente și să mă bucur de locul în care sunt acum, în prezent, lăsând pur și simplu nostalgiile la locul lor. DA, în continuare cred că e foarte bine ca din când în când să ne fie dor, dar un dor imens… Dorul înseamnă că ai trăit momente fericite, atât de fericite că au rămas în tine, cu tine și din când în când le scoți la lumină, le ștergi de praf, te uiți la ele ca la fotografiile alb/negru aranjate într-un album vechi, îl închizi, treci mai departe, dar știi că între paginile lui te poți întoarce oricând. Acesta cred că este marele câștig al acestei perioade din iarna asta incertă, petrecută la Ineu, realitatea acestor zile care zici c-au trebuit să fie. Un fel de “renovarea” edificiului afectiv, să-i spunem.

Dar adevărul este că în afara casei mele și a străzii mele, nu prea mă mai regăsesc la Ineu. Bine, și în casele prietenilor apropiați, da și acolo mi-e bine, însă dacă mă pui să mă plimb de la mine până în centru mă încearcă cele mai ciudate sentimente. Din oraș nu mă văd întoarsă acasă, unele drumuri pe care le băteam zi de zi în liceu am impresia că sunt părăsite, iar în altele văd numai oameni pe care nu-i cunosc, serios, pe stradă în Ineu nu mai cunosc pe nimeni, aproape pe nimeni. Și vorbim de un oraș cu maxim 10.000 de locuitori, în scădere, din păcate :(

Fotografiile astea primăvăratice sunt făcute la mijloc de ianuarie într-o duminică, pe la prânz, când am făcut o plimbare pe jos dus/întors în oraș. Mi-a plăcut mult plimbarea asta. Totul în jur a fost atât de calm, am simțit că am orașul pentru mine, soarele, cerul albastru, galbenul de miere al cetății au întregit atmosfera. Unde mai pui că m-am văzut cu fetele mele dragi la o cafea și am vorbit de vacanțe și dorințe pentru 2018?! A fost o zi faină tare! M-am oprit să fotografiez cetatea ca un turist rătăcit într-un oraș în care nu știa că va ajunge. Da, printre multe altele e una din amintirile foarte mișto ale acestei ierni ineoane pe care sigur, sigur o voi ține minte mult timp de acum încolo.

Cănița achiziționată de la Profi în duminica plimbării prin oraș :)

Iarna incertă prin curte, prin grădină și pe la stradă, o zăpadă apoasă ce nu a prins a doua zi.

P.S. Întoarsă la Cluj am tot scris la acest articol printre zile de iarnă de tot felul și de fiecare dată am ajuns să fac altceva mai bun decât să-l termin, găseam altceva de publicat, mă apucam de alte articole etc. Dar azi, de mărțișor, doresc să-i fac mamei cadou acest text legat cu o ață alb/roșie de mărțișor. Și poate nu doar ei ci și celor care au un loc ca Ineul la care să se întoarcă fie numai și în gând…

O primăvară deosebit de frumoasă, tuturor!