Hooked on a feeling

Despre lucrurile de care nu se poate vorbi e mai bine să se tacă, zicea cineva, undeva, cândva… Poate din acest motiv am și tăcut atât de mult pe blog în acest an. Dar nu e ca și cum m-aș plânge, căci e mereu vorba de priorități și lucruri care ne fac fericiți, iar să scriu, anul acesta, a fost mai puțin despre asta. Nu vă speriați, fiecare vârstă vine cu prioritățile ei, știu, îmi asum și mă bucur că este așa :)

Noiembrie și decembrie ale lui 2016 au rezumat perfect energia întregului an. Parcă ieri a fost ianuarie, o lună foarte faină și plină de neprevăzut care nu prevestea un an atât de plin, de agitat și de obositor. Având în vedere toate acestea, fără să glorific cuvintele “ocupat” și “obosit”, la Ineu am ajuns ruptă în seara lui 23 decembrie, motiv pentru care ajunul Crăciunului mi-a adus bradul de împodobit, Moșul de urmărit, dar și o stare de moleșeală din care nici Scrooged-ul cu Bill Murray nu a reușit să mă scoată, deși am plâns cu două rânduri de lacrimi la final și am cântat cu inima “Put a Little Love in Your Heart” (ca să nu-l trezesc pe Clau, ce tocmai capitulase lângă mine).

Chiar dacă Ajunul a fost și va fi mereu dedicat familiei și acelui sentiment de “acasă”, Crăciunul a rămas deocamdată ziua mea preferată din an, aceea în care nimic rău nu se poate întâmpla, după toată așteptarea și pregătirea. Îmi beau cappuccinoul în pat, în pijamaua mea de “christmas morning”, mănânc ceva deosebit de dulce, apoi o iau agale spre salata de boeuf din care sunt capabilă să mănânc o săptămână întreagă fără să mă plictisesc (dacă bila mea n-ar avea altă părere) și într-un final plecăm în câteva vizite tare dragi ce ne-au devenit tradiționale de ani de zile. Este și vreau să fie o zi fără sfârșit care să țină cumva până anul următor. Da, tare aș vrea asta, dacă nu ar presupune și să îmbătrânesc încă un an :)

Anul acesta, după nici nu îmi mai amintesc câți ani (8, 9 sau poate chiar 10), la Ineu a nins în ziua de Crăciun. Nu mi-a venit să cred, fusese și destul de frig pe 23-24 decembrie, deci a fost cu atât mai neașteptat, însă acei fulgi mari ce au acoperit cu repeziciune pământul au întregit atmosfera unui Crăciun așa cum ar trebui an de an să fie. Am dat fuga în grădină să ne bucurăm de alb și de lumina feerică a iernii. Simplu, frumos, plin de veselie și de multă liniște (ați observat ce liniște este mereu când minge?) – un sentiment de neprețuit care mă va urmări mereu pe orice cărare, mai apropiată sau mai îndepărtată de Ineu, pe care pașii mei o vor bate…

Cât despre aceste “cărări” nu pot spune că în 2016 au fost prea multe, dar au fost încântătoare. În afara țării am avut doar ‘Nunta de lemn’ de la Debrecen și super Balkan trip-ul din august, pe care tare mi-ar fi plăcut să-l termin de povestit da iacă n-a fost să fie. Au existat și în România cărări frumoase parcurse cu pasiune, dar nici ele nu și-au găsit toate, povestea pe blog în 2016. Planuri de călătorie în 2017 ar fi, dar nimic concret și conturat încă. De visat visăm, visăm frumos și ne bucurăm de acest final de an tot într-o călătorie. Așadar, să ne citim cu bine la anu’ și acest An Nou să ne găsească aici pe blog mai energici și mai cu spor în toate :)