Povestea profană a Naționalelor de gimnastică (Cluj, 2016)

Miercurea trecută, am aflat de pe pagina de Facebook a Andreei Răducan (singura gimnastă, în afară de Nadia, pe care o urmăresc activ pe Facebook), că în acest an, Naționalele de gimnastică ale României se vor ține în Sala Polivalentă de la Cluj. Cum? Și de ce nu s-a spus nimic despre asta până acum? Promovăm și noi așa cum trebuie, un eveniment de asemenea anvergură? Nu? În fine. Eram prea bucuroasă că se va întâmpla aici și mi s-a întărit convingerea că Sala asta este una din cele mai bune investiții pe care Primăria Cluj-Napoca le-a putut face pentru acest oraș, ca să îmi mai pese că nimeni nu s-a ocupat de promovarea acestui campionat.

Intru pe toate site-urile de evenimente locale să văd de unde se pot procura bilete. Nu găsesc niciun indiciu că s-ar vinde bilete pe undeva, ce mai, nici știrea că acest eveniment ar fi la Cluj nu e prezentă în mai mult de 2 locuri. Noroc, noroc că a doua zi, cum încă sunt abonată la mailurile zilnice ale Primăriei Cluj, de pe vremea când avem o colaborare cu un ziar ce avea nevoie de știri locale, aflu că biletele se vând chiar în locația în care are loc evenimentul, în zilele de concurs și costă… 10 lei/zi/persoană, o sumă modică, căci oricum, evenimentul este susținut 100% de Primăria Cluj cu ajutorul sponsorilor. Urmau să fie 3 zile de concurs (1, 2 & 3 iulie), exact ca la marile competiții: proba masculină (echipe & individual compus), proba feminină (echipe & individual compus) și finalele pe aparate.

Vineri, la proba masculină n-am putut ajunge, dar următoarele două zile de weekend le-am petrecut la Sala Polivalentă, încântată și fericită. Eram într-o stare destul de letargică după perioada asta cam obositoare din an, dar acest weekend a fost tot ce am avut nevoie ca să-mi revin aproape de tot, cu o repeziciune uluitoare. Sau cel puțin așa cred :) Că iubesc gimnastica artistică din România foarte tare, v-am spus în cel puțin două rânduri mari și late: Gimnastica românească la Jocurile Olimpice și România la Campionatele Mondiale de gimnastică: sentimental prin istorie. Dar de văzut pe viu cum se desfășoară un campionat n-am văzut până acum și drept să vă spun îmi doream încălzirea pentru Campionatul European de gimnastică artistică de anul viitor, care daaaa, știam că va fi organizat tot la Cluj în aceeași Sală Polivalentă, ce-și merită numele cu majuscule.

Revenind la competiția din weekend, ea nu a fost deloc una ușoară și doar “națională” ci un test veritabil înainte de Rio pentru Marian Drăgulescu, singurul gimnast român calificat deja la JO, plus o acerbă competiție între cele două gimnaste de top ale României la ora actuală. Larisa Iordache și Cătălina Ponor știu că doar una din ele va reprezenta România la JO de la Rio, dar nu se știe încă cine va primi acceptul Federației Române de Gimnastică pentru asta. La fel stă treaba și la băieți pentru al doilea participant al României la Rio, alături de Marian, unde disputa cred că merge între Vlad Cotuna și Andrei Munteanu.

Sigur că situația putea fi mult mai roz. România putea fi calificată cu echipa la JO, atât la fete cât și la băieți, cu întreaga echipă, dar anul acesta a fost unul dezastruos pentru gimnastica românească. Însă asta e altă poveste și n-are sens să ne mai amărâm acum ci doar să ne bucurăm că totuși, se fac mari, supraomenești eforturi în acest sport și cu siguranță, așa cum am tot spus, povestea frumoasă a gimnasticii românești nu se va termina aici. Voință avem (vezi Cătălina Ponor, revenită în activitate la 27 spre 28 de ani, ca să nu mai zic de Marian, ce merge la Rio la 35 de ani cu medalia aproape atârnată la gât), de talent nu ducem lipsă (îmi place mult campioana noastră europeană de junioare, “mica prințesă de la Deva”, Denisa Golgotă, promite bine și sunt sigură că nu se va lăsa), poate mai trebuie puțin muncit la mentalitate și la conștientizarea faptului că deși generațiile s-au schimbat și tinerii sportivi din ziua de azi sunt pur și simplu… altfel, munca trebuie să fie la fel de multă și dorința de a fi cel mai bun la fel de prezentă în toate acțiunile lor, ca și la generațiile anterioare.

Cu toate acestea știute, am pornit, și surprinzător, dar am și rămas, foarte emoționată la concurs. Primul sol de la Cluj al Cătălinei m-a făcut să lăcrimez la gândul solului său de la Atena, căci, așa cum spuneam și aseară, la cald, pe Facebook, în spatele acestui eveniment “se afla în mintea mea Barcelona ’92, Atlanta ’96, Sidney 2000 & Atena 2004, locurile și anii care m-au făcut să plâng și să mă bucur că-s de aici de sub tricolor, mai mult ca orice altceva pe lume”. Am urmărit-o cu foarte mare interes pe Cătă și parcă după acest weekend o apreciez și mai mult pentru tot ce face și poate să facă. O spun și public, aș prefera-o pe ea la Rio. N-am nimic cu Larisa, ba poate chiar consider că e rândul ei, că Rio ar trebui să fie olimpiada ei, logic, așa ar fi. Dar mă comport ca și o femeie pe care o întrebi ce își dorește mai mult, fată sau băiat, iar ea răspunde foarte sincer că orice va fi să fie o să fie mulțumită, dar totuși… Așa și aici, voi fi mulțumită cu oricare din fete la Rio, chiar voi fi, pe bune, o să vedeți, dar totuși… Cătălina! Inexplicabil sau poate Atena 2004, din nou! Nu știu, putem explica multe, emoțiile, totuși, nu…

Prevăd un viitor frumos la lotul național, pentru că văzut fete bine pregătite între “păpușele” astea de le echipele de club. Îmi plac Denisa, Maria Holbură, Ioana Crișan, Carmen Glăvan sau Camelia Puiu. Îmi plac pentru că au dorință. Le-am văzut plângând după rătări aproape insesizabile, sunt perfecționiste și dornice de reușită. Larisa va rămâne “șeful” echipei cel puțin o vreme, așa o văd și ar fi păcat ca după Rio să-și anunțe retragerea, ar fi cumplit, de fapt. După concursul din weekend, România pare că ar avea un viitor în gimnastică. Și nu e o alegere, e un fapt.

Sigur că o să-mi spuneți: Dar nu vezi ce se află în spate? Ai citit cartea Mariei Olaru (de exemplu?). Știi cât este de greu, știi cât se cade, câte accidentări te fac să nu mai fii om pe viață? Dar știi câte palme? Cuvinte grele? Câtâ durere? Câte încercări? Câte bârne? Am citit, am văzut, am înțeles, se poate să nu știu toate acestea așa cum ar trebui, așa cum le vede cineva din interior, dar știți ce știu? Că niciodată un om ce a ajuns la succes n-a trecut pe drumul până acolo ca lebăda prin apă. Vă rog să-mi arătați un singur succes REAL obținut altfel decât fooooarte greu și eu sunt gata să-mi schimb părerea pentru totdeauna.

Le fete concurența pare mai acerbă. Mereu a fost. La băieți pare, repet, pare, că ar fi mai relaxant. Marian a făcut show la Cluj. Da, așa este, el nu mai prea are nimic de demonstrat. Sare din plăcere, e jovial și zici că e gata să meargă la Rio pe jos. Îmi pare rău de Cristian Bățagă, zis Băț, că nu cred că are șanse reale să ajungă la JO deși mi-a părut cel mai muncitor gimnast văzut în acest weekend. Totuși, la băieți vom avea doi gimnaști la Rio, la fete doar una, nu mai contează performața din trecut, nu mai contează gloria și strălucirea. Contează numai azi și acum. Cumva nedrept, așa-i în tenis gimnastica zilelor noastre.

Am plecat plină de amintiri frumoase de la acest Campionat Național. Pozele stau mărturie, chiar dacă unele sunt făcute dintr-un unghi, poate, nefericit, neclare sau cu mâinile tremurând. Oricum, e mai important sentimentul ce răzbate dincolo de ele. Mereu e așa, la fiecare album, la fiecare eveniment și-n fiecare loc…