Dincolo de proverbele chinezești (III): Jocuri de societate

Am încercat să adun din experiența lui Clau diverse lucruri utile care ar putea ajuta pe cineva într-o vacanță/minivacanță aici. Însă este destul de greu să scrii despre societatea chineză de azi din simplul motiv că fiecare are un alt filtru prin care o observă și categoric este greu de hotărât ce ar fi definitoriu. Și totuși…

Transportul

Transportul în comun este surprinzător de ieftin, probabil unul din avantajele unei țări comuniste cu economie cât de cât controlată. Un bilet de autobuz costă 50 de bani, dar recomand metroul, care este de două ori mai scump, dar mult mai rapid și mult mai scurte cozile, iar la un leu pentru o călătorie este probabil printre cele mai ieftine metrouri din lume. Și spre deosebire de alte metrouri, dacă este necesar, vă puteți întoarce cu același bilet, deși stațiile sunt destul de bine semnalizate și șansele de a încurca liniile nu sunt mai mari decât în Europa. Atenție însă la hărți, unele sunt mai vechi și nu includ toate liniile sau toate legăturile, metroul din Beijing este în continuă extindere. La urcarea și coborârea din metrou e un haos total, de fiecare dată. Eu mă așteptam ca cei de pe peron să aștepte ca pasagerii să părăsească vagoanele și abia după aceea să intre. Da de unde, când se deschid ușile, este o îmbulzeală generală, fiecare intră și iese din vagon pe unde poate, dacă poate, nu se respectă nici o regulă de bun simț.

Pentru că e ieftin, iar populația numeroasă, după cum știm (oficial peste 20 de milioane, neoficial, probabil urcă pe la 30 de milioane, pentru că sunt mulți muncitori care nu au legal domiciliul în Beijing), metroul este mereu aglomerat. În schimb, liniile sunt numeroase, legăturile bune și timpii de așteptare obișnuiți, deci numai de bine despre transportul public chinezesc. Doar că au o ciudățenie la bilete: acestea au o bandă magnetică pe ele, sunt din carton și sunt valabile doar în ziua cumpărării, doar din stația de metrou de unde au fost achiziționate. Adică înainte de a fi folosite și la ieșirea din stație sunt recuperate de automate și probabil refolosite ulterior de alții. Din acest motiv, există tot timpul cel puțin un ghișeu de vânzare de bilete deschis. Au în unele stații și niște automate, care nu funcționează prea bine și nici nu sunt prea prietenoase. S-a întâmplat o dată să fie închise toate ghișeele, dar pentru a evita haosul din stația respectivă, un angajat ajuta străinii să folosească automatele de bilete.

Taxiul este o opțiune bună, dar asigurați-vă că pornește aparatul de taxat, altfel, dacă recurge la negocieri, este mai mult ca sigur o cursă suprataxată, deși, dacă negociați puțin, chiar și o cursă suprataxată vi se va părea decentă. Taxiurile oficiale sunt Hyundai Elantra, ușor de reperat și numerele de înmatriculare încep cu B. Restul sunt pirați, feriți-vă de ei. Nu știu dacă ar fi neapărat periculoși (totuși Beijingul este un oraș foarte sigur având în vedere mărimea sa), dar sigur vor cere prețuri mai mari decât cele obișnuite. Și sunt extrem de insistenți, cu greu i-am ignorat și abia am scăpat de ei.

Tot legat de transport ar mai fi și trenul de mare viteză, care leagă, printre altele, Beijingul de Shanghai (aproximativ 5 ore). Eu l-am luat doar de la Tianjin la Beijing și a durat 30 de minute. Accesul la peron se face ca la aeroport, prin gate-uri, iar pentru bilet aveți nevoie de pașaport. Călătoria este o adevărată plăcere: trenul este silențios, cu aer condiționat, atinge aproape de 300 km/h și are stewardese îmbrăcate frumos.

Negocieri

Până să ajung în Beijing, nu eram conștient de calitățile mele de negociator, însă de multe ori, aici este necesar să negociezi la sânge pentru a obține, ca străin, un preț apropiat de prețul corect. Și nu e vorba de procente de până în 20%, cum se negociază la noi, nu, e vorba de prețuri de 10–12 ori mai mici decât cele cerute inițial. Acum trebuie să vă formați mai întâi ochii și să nu aplicați același procent peste tot, unii vânzători nu vor lăsa niciodată prețul atât de jos și se vor simți jigniți. Cel mai bine este să inspectați marfa, să puteți estima un cost real și un preț pe care sunteți dispus să-l oferiți. Dar atenție, nu vă arătați prea doritor să cumpărați, păreți degajat și căutați defecte, întoarceți marfa pe toate părțile sau căutați motive să nu cumpărați, eventual puneți-l înapoi pe raft sau prefaceți-vă convingător că vreți să ieșiți, asta va duce la o scădere drastică a prețului. Sau vi se va sugera o alternativă de calitate superioară a produsului.

După cum spuneam, setați o limită proprie și cereți inițial mai puțin, după care urcați, dar niciodată în negociere să nu scădeți sub o sumă pe care i-ați cerut-o comerciantului. Asta e semn de lipsă de respect și negocierea se închide imediat. Am fost de câteva ori bruscat, lovit peste braț, mai în glumă, mai în serios, după câte o negociere la sânge, dar în cele din urmă, judecând după privirea vânzătoarelor, cred că am obținut de câteva ori prețuri, zic eu, bune. Și asta la mall-uri cu aer condiționat, nu în piețele mizere. Pentru că am ajuns și în piețe în care oameni își cărau supele în pungă (eu căutam cu privirea un peștișor, dar era de fapt prânzul omului acolo), unde ploaia, aburii, claxoanele, aglomerația m-au făcut să mă simt ca în secvențele din Blade Runner.

Unele magazine nu acceptă negocieri. Sunt de obicei magazinele de firmă, unde prețul de pe etichetă este cel real. Însă vânzătorii se vor grăbi să vă facă o reducere de aproximativ 30%, probabil TVA-ul sau așa ceva, pentru că aproape că scrie pe noi că suntem străini. Nu am înțeles exact care e ideea reducerii, dar m-am bucurat. Se poate plăti cash sau cu cardul, dar pentru ambele opțiuni, ei încă mai au conceptul de casă: plata se face în câteva puncte din magazin, după care te prezinți înapoi la raion cu un bilet ștampilat cu o stea roșie, care confirmă că ai plătit și că-ți poți lua marfa. Asta în cazul în care plățile sunt oficiale și primești bon, pentru că în locurile în care se negociază nu există bon, factură, garanție și probabil nici plata cu cardul, cred că economia neagră a Chinei este uriașă, sau poate există mecanisme prin care banii ajung la buget. Ei știu, treaba lor.

Religie

În mare lor majoritate, chinezii sunt atei. Adică nu prea le pasă de ritualuri religioase, își duc viața pe alte coordonate și deși respectă locurile sfinte, le evită în viața de zi cu zi. Eu am nimerit în fața unui templu budist, relativ aproape de locul în care am fost cazat. A fost o experiență interesantă și m-am simțit ca pe platourile de filmare: arhitectură tradițională, lemn peste tot și călugări îmbrăcați în portocaliu și încălțați cu adidași. Am încercat să translatez ritualule lor, așa, ca un privitor de la distanță: se închină și ei, dar statuilor lui Buddha sau diverselor elemente din jurul acestuia. Nu ard tămâie, dar ard bețișoare parfumate, care se vând precum lumânările în mănăstirile noastre, dar și ca suveniruri. Te apasă un sentiment de respect și apreciere pentru grija care o mai au pentru tradiții, e ceva ce și un străin, creștin sau un ateu, cred că poate simți într-un astfel de templu. E un loc în care liniștea din jur te îndeamnă la introspecție și diferențele culturale parcă cer comparații cu religia în care te-ai născut.

Oamenii

Sunt primitori, curioși când vorbesc cu străini, dornici să ajute și se vede că sunt supărați pe îi înșiși când din cauza limbii, nu ne înțeleg sau nu ne pot ajuta. Auzeam înainte să ajung că se scuipă într-o veselie, pe stradă, pe oriunde. Nu cred că se scuipă mai des decât la noi, dar chinezii când scuipă scot un sunet înfiorător. Au grijă să-și curețe bine toate căile respiratorii și printr-o manevră doar de ei știută, chiar reușesc asta. Uneori am auzit și femei scoțând astfel de sunete ciudate și aproape înfricoșătoare.

Spuneam mai sus că Beijingul este un oraș sigur. Era trecut de ora 22, dar mă plimbam fără griji pe artere aglomerate, unde tinerii se plimbau cu copiii (sau cățeii). Poate am nimerit eu într-o zonă bună, dar era plin de turiști și nu mă simțeam deloc stingher sau în pericol.

*** va urma***