Praid & Sovata, după 20 de ani!

Acesta nu este un articol în care vă voi spune ce puteți vedea la Praid și la Sovata și nici unul în care o să vă dau ponturi despre zona asta frumoasă din România, nu voi vorbi despre locul în care Ținutul Secuiesc se varsă în Transilvania ca și râurile în fluvii și nici măcar nu voi pomeni de faptul că vremea a fost cum a fost… Pentru că acum, toate aceste lucruri sunt mai puțin importante… pentru mine.

Eu sunt melancolică peste limita admisă și nu vreți să știți cât de melancolică pot fi atunci când în melancoliile astea intră amintiri despre persoane dragi care nu mai sunt… Escapada de 1 mai de anul acesta a fost un fel de călătorie întru melancolie, n-am plănuit, că de plănuiam nu ieșea așa 100%. I-am supraviețuit cu brio, ba chiar m-am simțit minunat, aproape ca acu’s 20 de ani de minunat.

1992, 1993 și 1994 au fost anii ai căror veri mi le-am petrecut la Praid. Inițial cică au fost vacanțe în care prin mersul la Salină eu trebuia să mă fortific și oarecum să mă vindec de faptul că răceam la frecvența la care poate numai în perioada asta mai răcesc. Adică atât de des de zici că asta e starea mea normală. Numai că acele veri, pe lângă aerul sărat de la Salină, îmi mai aduc în nări și suflet un aer al unor vacanțe pe care nu le voi uita niciodată, așa cum nu voi uita faptul că la Praid am fost prima dată la discotecă, am auzit primele povești despre lupii care vin iarna până în grădinile oamenilor, glumele pe care le făceau ai mei pe drum ca eu să uit de faptul că mi-e rău pe mașină, sau chiar gustul ceaiului din fiecare dimineață pe care Tata ni-l pregătea înainte de plecare, asta pentru că nu venea cu noi în Salină (că nu rezista 4 ore fără să fumeze, de asta). Și dacă vă vine să credeți, din verile alea mă mai inundă gustul de salată de vinete și roșii de grădină, așa cum ele nu mai sunt azi. Pentru că acele gusturi, azi, pur și simplu nu mai există. M-am întrebat deseori, cum o fi posibil ca o roșie să nu mai aibă același gust ca acu’ 20 de ani și culmea, o amintire să îmi aducă aceleași sentimente după 20 de ani, de parcă evenimentele care au generat-o  au avut loc ieri!?!

Totul mi-a adus aminte de verile de atunci: valea ce trece prin localitate, hotelul din centru ce poartă aceeași culoare, dealul verde din spatele străzii pe care ne cazam noi de fiecare dată, intrarea în Salină care este fix la fel, Bisericuța din Salină, drumul acela cu autobuzul în interiorul pământului (atunci demult mi se părea lung, iar acum parcă l-am parcurs în 2 minute) soarele deasupra Praidului, cei care jucau badminton în Salină (acolo unde am prins și eu drag de acest sport) și drumul care ducea către ștrandul cu apă sărată, un magazin de unde mi-am luat primul Koukouroukou (ehei, dacă ați copilărit în anii ’90 cred că știți de el), iar mai apoi drumul spre Sovata și lacul Ursu în care m-am scăldat o singură dată (cred că v-am spus poziția strictă a tatei față de apele stătătoare ca și bazinele sau lacurile).

Bucurii, nostalgii, copilării, amintiri… M-am bucurat enorm că am ajuns în zonă, din nou, chiar dacă am lăsat să treacă atâția ani. Am sunat-o pe maman din Praid și mi-a spus că se bucură atât de mult că ales să mergem de data asta la Praid, încât și-a anihilat orice instinct de a-mi spune ceea ce îmi spune ea de fiecare dată când mă aude că am luat-o iar din loc: “iar ai plecat? nu mai bine stăteai să te odihnești?”, deși știe ea foarte bine că eu mai tare mă odihnesc atunci când plec, atunci toate gândurile mi se așează, mă relaxez complet și răsucesc cheia în contact … Nu știu de ce am avut senzația că prin faptul că eu am revenit, a revenit și ea… cu ocazia asta revenind de fapt toți într-o formulă în care nu mai avem cum să revenim vreodată. Cel puțin nu în viața asta.

Mi-am amintit de ce îmi place atât de mult versul “Dacă eu te iubesc n-ai să mori niciodată” (Holograf) și niciodată nu i-am găsit mai profund sensul ca acolo pe Târvana Mică, la poalele munților Gurghiului. Din realitatea prezentului, poate fi cu adevărat reconfortant (dacă nu chiar vindecător) să ne întoarcem într-un loc și într-un timp, în care, nu știam că nu vom rămâne mereu copii, iar fericirea nu era reprezentată de un sentiment la care să te gândești ci printr-o trăire prezentă clipă de clipă.