În pași de vacanță (Ineu Live)

Am luat niște hotărâri referitoare la vacanțele anilor următori, în acest periplu prin România, dar nu vi le voi dezvălui acum. Am discutat, însă, mult pe tema vacanțelor, a modului în care le-am abordat, a locurilor pe care deja le-am văzut, dar cel mai mult a celor pe care vrem să le vedem de acum și cum să facem să nu le mai amânăm.

Vacanța de anul acesta s-a conturat foarte încet. Inițial am crezut că vom veni doar la Ineu, la fel ca anul trecut, pe principiul „cine știe când mai apucăm o vacanță de acest gen“ și în plus deja îmi făcusem damblaua cu Italia pe anul acesta, iar Clau era obosit tare după Kazahstan și turele repetate la Viena. Eu nu neg că aș fi vrut să merg la mare, cânt că vreau mare (nu în România) deja de 2 ani, dar după ce au căzut niște planuri pentru Croația, mi-am dat seama că nu o voi vedea nici anul acesta.

Și atunci ne-am gândit: ce nu am văzut noi prin România și am vrea să vedem tare, tare? Instant m-am gândit la Dunăre. Fusesem în Deltă în 2007, mi-a plăcut, dar acum zona Cazanelor și a Defileului m-a atras mult mai tare. Am pus-o ca punct central al vacanței și am început să construim pe lângă ea. Așa am hotărât să ajungem în Sud pe Transalpina (un alt loc în care nu mai fusesem), așa am hotărât să ajungem și pe la Porțile de Fier (că doar din clasa a V a am auzit de ele), așa am hotărât să trecem la sârbi să vedem Novi Sad-ul (că era păcat la ce aproape era), așa am hotărât practic să venim la spre Ineu, ocolind jumătate de țară.

Se poate să fi prins cea mai călduroasă săptămână din an în această călătorie, de zici că ne urmăreau parșiv codurile de toate culorile, dar nu ne-am descurajat. Nu am renunțat la niciun obiectiv planificat (ba chiar am adăugat unele în plus, cum ar fi Herculane și Gyula) și uite așa, cred că am petrecut cea mai frumoasă vacanță (aproape numai) prin România din ultimii 28 de ani ai mei. O să vreau să vă povestesc de fiecare zonă în parte, de fiecare loc care mi-a plăcut mult și de fiecare lucru care mi-a plăcut ceva mai puțin, dar toate la timpul lor.

Ajunși la Ineu, nu am apucat să ne dezmeticim, că am și luat-o din loc spre Deal cu o gașcă de nu mai puțin de 12 prieteni, fiecare cu niște doleanțe culinare pe care numai la Ineu și le poate alina. Vedeta a fost slănina prăjită la jar și pâinea unsă cu grăsimea scursă de pe ea, dar de lepădat n-au fost nici cartofii prăjiți pe disc (pe care eu chiar NU îi mănânc în altă parte, decât la Deal). Nu mai continui lista, căci dacă nu ați păpat până la ora asta, sigur o să mă acuzați că vă fac o poftă de neoprit. După această zi la Deal, a urmat o duminică la o aniversare, tot în regim de iarbă verde (ca meniu), numai că la curte, așa că eu acum nu mai vreau să văd un grătar pentru o perioadă.

În primul weekend la Ineu, au fost și zilele orașului. Dacă seara de sâmbătă am ratat-o din cauză de Deal și de ploaie torențială venită la ceas de seară, Duminică am dat o tură de oraș, ocazie cu care mi-am zis că deși nu sunt 100% pe gustul meu, oamenii sunt atrași de acest gen de „festival/petrecere“ și au venit atât de mulți de am avut impresia că toată populația Ineului era în Parcul Central. Noi nu am zăbovit, dar am aflat că petrecerea a durat până la 2 noaptea și totul s-a încheiat cu un spectaculos foc de artificii.

După ce alaltăieri am fost la Gyula, ieri a fost practic prima zi pe care am petrecut-o full la Ineu, iar la întrebarea pe care o primesc tot mai frecvent: „voi nu vă plictisiți când veniți în zonă?“ răspunsul nu poate fi decât evidentul NU. Și nu doar că nu ne plictisim, dar de multe ori ne și obosim printre atât de multe lucruri de făcut (nu munci, a se înțelege) și lume de văzut, întâlnit, sărbătorit. Și bineînțeles niciodată nu apucăm să facem la Ineu tot ce ne propunem, deși ne-am dori din toată inima.

Vacanțe frumoase în continuare, dragi prieteni!