Sau pasiunea mea de a “alerga” fluturii ca să-i pozez. De fapt mă aleargă ei pe mine de nu mă văd. NU știu cum a început, cred că undeva în subconștient sunt atrasă de faptul că fluturii sunt niște zburătoare atât de frumoase (micuțe, colorate, fragile) care până nu de mult au fost niște târâtoare oribile (mă mănâncă pielea numai când le văd, îmi amintesc că tati făcea o alergie imposibilă la omizi, a rămas de atunci zicala lui “să nu-i dorești cuiva un rău mai mare, decât să-l mănânce pielea” :)) )
Aștia sunt fluturii. Omida pe când crede că moare, că viața ei de parazit s-a terminat, se transformă în fluture. Fascinant! Niciodată nu poți ști ce aripi colorate poți primi, chiar de ești în cel mai mare hău posibil și tragi spre sfârșit (sau cel puțin așa crezi). Dar hai, mai puțină filosofie și mai multă fotografie:
8 comentarii
Nici macar urzicile nu ti-au stat in cale – o captura pe cinste! Am si eu cateva episoade cu fluturi si pot spune ca am rabdat multe ca sa le intru in gratii: soare arzator, tantari si alte insecte ce roiau in jur, intepenirea intr-o pozitie, insa de fiecare data a meritat :)
Mi-au și lăsat amintiri usturătoare urzicele alea :))
cei albastri sunt preferatii mei, fotogenici rau :D
Sunt cei mai afurisiti, nu stau o clipă locului :))
Super faine pozele!
Uite ca fluturi n-am fotografiat niciodata :)!
Ție tre să-ți iasă mai bine cu aparatul tău super profi :*
Ce frumosi sunt !
Cei mai frumoși :*