Căutând prin arhive… după mine

În fiecare dimineaţă e destul de mohorât, iar pe la 10-11 un soare pe ducă îşi mai aruncă câte o rază. Timpul pare lăptos şi greu, dar ploaia nu vine. Sau poate vine, noaptea, când nu o aud şi nici nu pot să o miros. Soarele mi-a spus că vrea să păstrăm distanţa o vreme, cam până prin iunie la anu’. Ce să-i faci, toate relaţiile sunt dificile, iar dacă el are nevoie de spaţiu şi vrea să plece să se regăsească în cealaltă emisferă trebuie lăsat…

Acestea sunt momentele în care nu sunt nici inspirată, nici entuziasmată şi nici măcar cu dorinţa de a fi. Sunt însă momentele în care mai mult ca oricând mă întorc spre mine şi spre ceea ce mă interesează cu adevărat. Sunt momentele în care îmi pun mai mult ca oricând ordine în simţiri, căutând armonia şi echilibrul acela. Pun în Balanţă şi mă comport ca atare. Citesc o carte care mă resuscitează, văd un film care mă poartă în altă parte, ies seara la o plimbare mai lungă şi uneori mai alertă, cu aparatul de fotografiat pe umăr, dorind să mai strâng în mine puţin aer de vară amestecată cu plante uscate, căci toamnă colorată încă nu-i.

Mai caut prin arhive, ca şi cum aş răsfoi un jurnal vechi căutându-mă pe mine din alte timpuri. Dacă ar fi un jurnal din urmă cu 11-12 ani ar fi extraordinar, dar nu, sunt doar arhivele de pe blog, de acu’s 2 sau 3 ani. Şi aşa e bine, în 2009 eram cu totul alta şi asta mă ajută să mă proiectez oarecum peste alţi 3 ani de azi înainte. Viaţa merge uneori galopant alteori ai senzaţia că stă pe loc, când de fapt merge în acelaşi rimt mereu, inima e cea care schimbă ritmul, iar mintea percepe cum vrea ea şi când vrea ea şi mai aiurea e că numai ce vrea ea. Gândurile însă nu sunt niciodată fleacuri.

În 2009 septembrie a fost o lună de foc. Ştiam deja la vremea asta că urma să plec în Franţa, dar aventurile birocratice au ştirbit mult din frumosul perioadei. Citeam frenetic printre alergături multe şi nici acum nu-mi dau seama cum de în aşa momente puteam să mă pierd cu o carte de 400 de pagini în braţe o zi întreagă… Era deja jumătatea lui septembrie şi nu aveam de unde să ştiu că, ce era mai bun din anul acela, de atunci urma să vină… Eram în faţa unui nou început pe mai multe planuri…

În 2010 am avut parte de un alt fel de început. Făcusem câteva schimbări de o anumită factură şi parcă pentru a mă putea curăţa definitv de chestii din trecut răcisem zdravăn, de ţinut minte nu altceva, dar poate a ajutat căci mi-am început lista. Nu aveam nici atunci habar că ce era mai bun de atunci urma să vină, nu aveam nici cel mai mic indiciu unde voi ajunge în noiembrie şi ce va aduce finalul de an.

Anul trecut eram foarte stresată pe vremea asta, urma pe 20 să am o prezentare importantă, iar pe 19 mintea mea era ocupată cu total altceva. Ştiam că va urma Toscana şi ştiam, deşi nu am habar cum, că o să-mi placă foarte mult, imaginea din articolul de pe 19 aveam să o văd pe viu o lună mai târziu, deşi nici măcar nu era în plan să ajungem în Chianti.

Mirosul de ceai fierbinte de muşeţel îmi inundă simţurile acum. Şi stau şi vă scriu, gândindu-mă că cel mai probabil habar nu am ce va urma în sfertul de an care a mai rămas şi sper doar să fiu surprinsă pozitiv de evenimentele ulterioare, aşa ca în fiecare an. Căci poate nu doar primăvara vine cu o renaştere şi cu noi începuturi. Poate mă va putea face să renasc şi un anotimp care moare.