Nu știu când au trecut 10 ani. Nu știu, pentru că îmi amintesc perfect că afară ploua, că eram tristă că venea toamna și reîncepea școala și ceva încă neștiut se rupea încet în mine. Și mai știu că eram la Adina și jucam scrabble cu jocul lui Clau și ascultam muzică la un casetofon vechi și nu am aprins televizorul, pentru că aveam altele mai importante de povestit.
Și mai știu chiar și acum că m-am ridicat să merg acasă că era 3 jumate, că trebuia să vină mami de la serviciu, că trebuia să mâncăm cu toții și atunci înainte să plec Adina a aprins televizorul și auzindu-l pe Mândruță a zis: “trebuie să se fi întâmplat ceva împortant de l-au chemat pe asta la ora asta”. Apoi am văzut un turn în flăcări, apoi un avion intra în alt turn și pe moment am crezut că e film și prezența lui Mândruță nu mai era justificată.
Durerea trece, dar vorba unui mare scriitor, “glandele lacrimare nu pot uita cum să plângă”.
2 comentarii