Uneori cred că e bine să zic tot ce-mi vine la gură din simplul motiv că nu ajută la nimic atâta autocenzură doar că să nu judeci, ca să nu rănești, ca să nu semeni sămânță de scandal etc. Pur și simplu zici, le zici și treci mai departe. Și cred că în felul acesta chiar treci mai departe, adică vorba aia… nu întorci fila, chiar o rupi. Ce atâta diplomație !?!
Apoi îmi dau seama că poate, poate diplomația nu strică, NU strică, dar este deranjant că omul diplomat (care îl include pe cel inteligent, manierat, cult, deloc coleric) este de multe ori luat peste picior. Este luat așa pentru că “menajează”, pentru că a învățat el cândva că cel inteligent cedează primul și nu vrea să pună gaz pe focul unui scandal ce poate începe oricând. Dar, mă întreb, oare nu se va sătura cândva să tot aplaneze? Oare nu va inzbucni într-o zi ca o furtună venită din senin măturând tot în calea ei? Pentru că dacă se va întâmpla, se va duce naibii tot ce a “construit” până atunci.
Deci, cum se poate proceda corect? Sau mai bine zis există o rețetă pentru calea de mijloc? Hmmm, mă întreb adeasea.
Tot ce am putut gândi în această direcție până în acest moment este că (la fel ca oriunde) calea de mijloc este cea mai bună, ea menține echilibrul și așa destul de fragil al stărilor noastre, al trăirilor noastre și tot ce trebuie să facem e să apelăm la rațiune când suntem pe punctul de a avea astfel de porniri.
Consider că diplomația este bună în condițiile în care ai în față un anumit de gen de persoană cum ar fi de exemplu un om pe care nu îl cunoști de cand te știi, sau un superior ierarhic care nu va tolera decât bunul simț, sau chiar un prieten reținut pe care știi că poate anumite aspecte spuse numai de dragul de a fi spuse l-ar răni (nu mă refer aici la remarci de genul: te-ai machiat prea strident sau ai papucii nefăcuti, deși chiar și aici cred că ai putea uneori dacă este cazul să te abții).
Dar în același timp consider că diplomația nu este foarte bună de exemplu în relațiile cu cei foarte apropiați. Mi se pare că în acest caz este o formă de “momire” a relațiilor (dar e strict părerea mea). Nu văd de ce ai vrea să fii diplomat cu soțul/soția, el/ea trebuie să știe exact ce gândești în momentul în care gândești, în felul acela primitiv de moment (normal, nu când mai sunt alte 20 de persoane de față, doar între cei doi implicați), la fel în relația cu părinții și cu copiii.
Am întâlnit persoane care mi-au spus că diplomația este o formă plastică a minciunii, dar mie nu mi se pare chiar așa. Mi se pare că diplomația spune mari adevăruri dar nu într-un mod brutal, care mai ales din poziția persoanelor necunoscute poate apărea ca o răutate sau mai rău, ca o nesimțire: “cum ai întrăznit sa-mi spui asta?”, “ne tragem de șireturi? etc”. În familie de exemplu putem renunța la ea, că pe bune, chiar ne tragem de șireturi, le legăm, le dezlegăm, deci avem libertatea de mișcare și de a da cu vorbele în stânga și-n dreapa (normal că nici aici nu ne apucăm să ne jignim în cel mai mare hal, soțul, copilul , tata sau mama).
Un mare defect al celor care nu știu ce e aia diplomație (în orice situație) este că automat, (nu știu ce sistem le declanșează încredearea) tot ce spun ei e corect (din punctul lor de vedere). Că au dreptate în tot și toate și se miră, vai de mine, că au jignit și au dușmani peste noapte. Ideea este că te poți înșela, e omenesc, iar în acest caz diplomația te-ar ajuta mult, pentru că abordând un subiect mai pe ocolite, poti spune “cu pace” niște lucruri care dor, unor persoane pe care le-ai putea repezi și jigni dacă nu te controlezi. Paradoxal, dar nu găsec un foarte mare defect persoanelor care sunt tot timpul diplomate. Așa au ales ele, dar măcar nu jignesc și demostrează au fost bine educate, că au dramul acela de conștiință (mai) elevată în ele și nu spiritual de “tzatză” de la târg (și câte astfel de “doamne” cunosc…). Poate au ales diplomația chiar și în sânul familiei, zic că ar fi putut să nu, dar nu e ceva fundamental greșit.
În altă ordine de idei, eu una nu pot să zic tot ce-mi vine la gură, deși evident că îmi vine, dar mă gândesc că poate aș greși dacă aș face-o, aș greși față de mine și de cel din fața mea care poate ar merita-o cu vârf și îndesat. Dar, ar merita-o din punctul meu de vedere, poate din punctul lui de vedere eu nu aș fi decât o nesimțită. Deci?…
7 comentarii
hm.. tu crezi ca nu trebuie sa fim diplomati cu cei foarte apropiati? chiar crezi ca ce ne trece prin capusha tre sa fie si-n gusha, mereu?
@murdoc: păi chiar NU cred că “ce ne trece prin capusha tre sa fie si-n gusha, mereu”, exact asta este tema articolului, l-ai citit pe tot? Dar dacă tot alegi să nu fii diplomat undeva, alege asta cu cei foarte apropiați, pe care-i cunoști așa cum te cunoști pe tine și dacă zici ceva pe șleau, o zici oarecum în cunoștiință de cauză, nu doar că așa ți-a venit sau ca să faci pe deșteptu’ (repet: știu o grămadă din ăștia). Pe când cu ceilalți este esențial să fii diplomat dacă nu vrei să dai cu “bâta în baltă” și să demonstrezi cât de needucat ești.
Ideea este (sau concluzia mea, dacă vrei) că deși poate uneori nu strică să zici în fața oricui ceea ce gândești (unii chiar o merită, ințelegi?) totuși ar fi indicat să nu o faci, pentru în unele cazuri s-ar putea să te înșeli amarnic. (cam asta pe scurt).
Chiar crezi, sincer, ca si celor foarte apropiati poti se le exprimi Adevaratele tale simtiri?
Chiar crezi ca sotului/sotiei/mamei poti sa-i spui chiar tot ce te framanta legat de toate momentele si subiectele?
Poti fi catalogat, oricand, fara sa ti se spuna in fata, (ar fi lipsa de respect si de diplomatie,nu?) ca esti egoist, gelos, slab, irational, fara ambitie, urat, prost, imoral, fara sa fie neapart adevarat. Chiar si cei mai apropiati pot gandi despre tine aceste lucruri intr-un anumi moment si cred ca nu ar fi bine sa fie exprimate!
Firea omeneasca are porniri subiective si egoiste tot timpul. Din punct de vedere al individului putem doar sa la diminuam sau sa le exacerbam. Nu vor disparea niciodata din felul nostru de a fi si a gandi.
Uneori prea multa diplomatie strica. Daca taci esti luat de fraier. Dar si eu prefer sa fiu diplomata decat sa isc conflicte.
@Mărgeluța: asta este din păcate în cele mai multe cazuri diplomat=prost (in viziunea celor care cred că merită spus tot ce-ți vine la gură) :)
Mi-a placut tare mult articolul tau! Stii de multe ori daca esti diplomat poti foarte usor sa fii confundat cu un papa lapte iar daca spui verde in fata nu e chiar bine pentru ca doare si e dur! Deci diplomatie versus verde-n fata!
Ai mare dreptate… tocmai asta era ideea articolului. Mersi frumos de aprecieri :)