Înainte de tăcere – Ernesto Sabato

Am dat gata și “cărțulia” lui Sabato la recomandarea Tomatei. O autobiogarafie care sincer m-a dat pe spate. Normal că au fost suficiente motive ca să vreau să o termin pentru că e o carte valoroasă care tratează diferite subiecte, de la o copilărie aflată sub autoriatea unui părinte cu principii solide dar rigide, la o adolescență marcată de incertitudini, la o maturitate în care s-au refuzat șanse pentru a se accepta anumite compromisuri și până o bătrânețe pe alocuri tristă dar plină de gratitudine pentru recunoștința oferită de cei care l-au apreciat ca scriitor de geniu și nu de formație.
Structurată pe 3 capitole inițial am gândit că se vrea o parte mai intimă a relatării, una mai obiectivă și eventul o concluzie asemănătoare cărților de gen. Dar am avut totuși surpriza să constat că partea “personală” a cam fost sărită (se fac referiri foarte vagi la femeia care i-a stat alături o viață, Matilde, dar care a suportat cu stoicism anumite scăpări ale bărbatului din el, iar mai pe final este descrisă pofunda trisțe pe care un tată o resimte la moartea fiului), apoi partea pe care am așteptat-o prea pe felie cu profesia (a se citi cariera) a fost un amalgam de eveninte înșiruite destul de cursiv și fără menajamente la propia persoană. Finalul a fost bulversant deoarece a venit ca un testament pentru generațiile următoare. După ce autorul a blamat violența și stilul de viață al tinerilor contemporani le-a spus că are încredere în ei și în capacitatea lor de a nu comite anumite greșeli care ar dăuna întregii umanități nu doar individului.
Scrisă la o vârstă la care alții chiar ar fi așteptat moartea la ușă, Ernesto Sabato a creat o lune paralelă la care s-a raportat în permanență. A reușit ca printre tabieturile unui om bătrân și amintirile chinuitoare ale unui soț și tată să strecoare povestea simplă a vieții unui om care a crezut în geniul său creator și care a îndurat multe refuzuri până la o oarecare recunoștere (a se vedea episodul în care aproape toate editurile îi refuză primul său roman). De profesie matematician/fizician (doctor în fizică) Ernesto Sabato practică destul de puțin în acestă direcție chiar dacă era foarte bine pregătit și îi plăcea această “parte” a sa. Însă decide să se dedice artei, scrie, pictează, ascultă și învață muzica atât cât să-i ridice în slăvi pe compozitori și chiar să-și îndepărteze fiul de o carieră în muzică când constată că acesta nu va deveni niciodătă compozitor ci doar interpret al unor compoziții geniale.
Trecând prin diferite regimuri politice care l-au marcat (în unele a fost implicat activ) a văzut societate sub atâtea forme încât retragerea în munți pentru a scrie a fost o decizie ce l-a rupt de realitatea cotidiană dar l-a lipit unei realități care l-a făcut celebru: realitatea literaturii pe care a scris-o cu nesaț.
Finalul vieții l-a purtat prin mai multe state pentru ai fi decernate numeroae premii pe care de fiecare dată le primea cu foarte multă emoție (odată chiar a leșinat din cauza unei asemenea stări chiar pe holurile elegante ale unui astfel de eveniment).
Această carte a fost publicată în 1998 când Sabato avea deja 87 de ani. M-a impresionat bătrânelul acesta deloc senil (mai ales că am și văzut niște poze cu el și chiar mi-e simpatic)