Biografia foamei

Nico spunea despre New York că este un oraș care ori îți place la nebunie ori nu-l poți suferi.
Ei bine la fel zic eu despre scriitoarea belgiană Amelie Nothomb autoarea acestei cărți. Mulți i-au gustat sarcasmul, alții i-au considerat scrierile de o calitate discutabilă. Eu fac parte din prima categorie, am plăcut-o de la bun început, ce am citit parcă mi s-a adresat, m-a atins.
Pornită de la o nuvelă biografică în care descrie “foamea de orice” ca sigurul lucru care a acaparat-o în viață, care a ghidat-o și care a consumat-o, cartea de față se transformă treptat într-un roman autobiografic atrăgător. De la povestea unei fetițe la cea a unei femei care nu și-a uitat originea, autoarea face o călătorie inițiatică. Dar de la una la alta drumul a fost lung, deloc ușor și extem de “picant”.
Amelie se naște în 1967 la Kobe în Japonia ca fiica unui ambasador belgian (și mare aventurier). Aici petrece primii cinci ani de viață alături de fratele și sora sa. Deși fluentă de mică în franceză ea vorbeaște și japoneza și chiar urmează o grădiniță alături de copiii japonezi. Acesta este locul unde începe să simtă faptul că este diferită de ceilalți copii, dar nu putea să-și explice de ce. Amintește perioada japoneză ca pe una foarte fericită în care doica sa i-a arătat multă iubire și pe care nu o va uita niciodată, tot aici se apropie de mică de soara sa Juliette care deși doar cu doi ani mai mare ca ea pare o ființă mult mai matură. Foamea de iubire (părintească mai mult) din acești primi ani o face să sufere enorm la părăsirea Japoniei.
Urmează trei ani în China, o țară care nu i-a fost pe plac de la început, dar pe care a încercat din greu să o tolereze, totuși la plecare nu a regretat nicio secundă. Asta poate și din cauză că a urmai perioada de vreo 4 ani în S.U.A, unde la New York a început școala, a legat primele prietenii, a descoperit foamea de libertate, de lux, de imensitate. Chiar spune că dacă cineva consideră că a văzut lucruri mari înseamnă că nu a trecut cu avionul pe deasupra Statelor Unite. Din păcate la 12 ani părăsește S.U.A cu destinația Bangladesh care după cum spunea era cea mai săracă țară din țară din lume. Astfel trecerea bruscă de la “Țara tuturor posibilitățior la cea fără nici o posibilitate o bulversează din nou. Urmează Birmania , iar apoi Laos. Aceasta este perioada în care se apropie de lecură, apare foamea de cunoaștere, o foame parcă mai aprigă decât celelalte. Devorează povești nemaipomenite apropae cât e ziua de lungă, spunea că își schimba poziția doar seraa când mergea la culcare în altă cameră. Acest periplu inedit se închie oarecum în 1984 când intră la Universite Libre din Bruxelles, dar odată ce se vede cu dilploma în buzunar își cumpără un bilet numai dus pentru Japonia. Ce găsește acolo însă o dezamăgește, parcă nu se schimase nimic în cei 17 ani de absență. Totuși își caută fosta doică, o găsește, se întâlnesc, apoi mai ia legătura cu ea la devastatorul cutremur din 1993.
Această carte practic demonstrează că în fiecare din noi există o foame care ne macicnă, ne schimbă, dar care nu va dispărea nicodată. E o carte frumoasă, scrisă simplu, dar foarte personal (excat cum îmi place mie), e o carte despre aventura foamei existente în om și drumul omului spre o sațietate pe care nu o va dobândi.