De două săptămâni două cazuri nu-mi dau pace. Mor oameni nevinovați care au sărit în ajutorul altora. Primul e brașoveanul care s-a luat după “tipu’ cu pistolu'” care a “găurit” doi oameni în plină stradă, iar al doilea e handbalistul Marian Cozma care a îndrăznit să ceară socoteală unor rebuturi care dădeau o chelneriță cu capul de tejghea după ce aceasta le ceruse nota de plată.
Ambii au primit drept răsplată câte o “questie” în inimă, unul un glonț, celălalt lama unui cuțit.
Cu părere de rău spun că nu am urmărit CM de handbal din Croația, deci Cozma îmi era cvasinecunoscut, dar imaginile din ultimele zile mi l-au imprimat pe veci pe retină, era oricum o prezență. Apoi am citit pe hotnews că ăștia îi găsiseră contul de hi5 unde cu foarte puțin timp Marian scrisese; “Deși lumea toată e plină de ură, inimile încă mai sunt pline de iubire.”
N-am plâns de ceva vreme, aș fi putut să o fac acum.
Apoi poate că am câteodată remușcări. De multe ori pot face fapte bune, minore ce-i drept, dar nu le fac. Poate de frică, cine știe?!? Numai de câte ori trec cu mașina pe lângă accidente, mașini răsturnate în șanț, lume în jur căutând oameni, sau cadavre. Dar nu am oprit niciodată. Mă gândesc uneori că dacă nu ar opri nimeni, cum ar fi? Îmi pare rău dar nu fac nimic și câți ca mine, oho.
Și atunci cei care chiar fac ceva, cei pentru care “spiritul civic” invocat de Mircea Badea în ultimele seri până la iritare, înseamnă să sari în ajutor, cei care mor cu curaj, dar extrem de nedrept, oare cum gândesc ei? Probabil au sistemul lor care nu include frica și nici gândul la moarte.
Nu știi ce se întâmplă cu tine nici un moment, acum ai planuri, vise, peste câteva secunde nu mai ai nimic, nu mai ești nimic. Nu realizăm că atâta timp cât suntem vii și sănătoși putem face multe, ni se pare că simplul fapt că existăm e de foarte multe ori greu și nu avem chef de el. Dar în fața morții oare ce simțim? Ne gândim la visele care s-au spulberat sau încercam să ne agățăm de ultima frântură de lumină?
Îmi pare rău dat nu pot fi altfel decât tristă…
2 comentarii
Viaţa fără tristeţe e un paradox! Hmm… mi-e greu să descriu ce ură mă macină când descopăr câte un caz ca cel petrecut zilele trecute sau când aud pe la ştiri fel şi fel de întâmplări cu final tragic.
Sunt multe lucruri pe care le tolerez, de fapt sunt chiar foarte tolerant uneori. E multă nedreptate în lume şi tot atâta prostie, dacă ar fi să îmi umplu mintea cu tot ce e rău pe lumea asta aş da în paranoia şi în 3 zile mi-ar exploda capul!
Dar ce nu tolerez e crima, această acţiune perfidă făcută de lichelele societăţii ce nu-şi merită locul printre oameni, ei trebuie stârpiţi, fără moralitate. E chiar uman când după asemenea evenimente ne spunem în gând “să aibă şi el soarta celui ucis”, chiar dacă în viaţa de zi cu zi ne pretăm să facem cât mai multe lucruri pozitive, fiind de partea “albă” a baricadei!
Închei print-o piesă a incontestabilului Chilian, te las să asculţi în linişte şi să contemplezi la versurile acestei melodii!
Oricum, felicitări pentru articol, e chiar “mişcător”!
Da, am postat fără să mă gândesc prea mult, doar am scris ce am simțit că mocnea de câteva zile. Se și vede că parcă scriam înaintea gândului, dar nu mai modific nimic.
Chiar nu aveam nevoie de pastila asta de tristețe, dar nu se știe ce aduc cu ele secundele următoare.
Repet…TRIST.
Urmează să ascult melodia.