Ceaiul de la ora 5, (sau 8)


Dacă săptămâna trecută vă ziceam că nu prea beau cafea, azi m-am gândit să vă zic ce mult îmi place să beau ceai laughing (ca să beau și eu ceva, noh).
Beau zilnic o cană de ceai, în general seara (un pliculeț ceai verde+un pliculeț ceai mentă), beau de câte ori am ocazia (când ies pe undeva) ceai verde cu multă lâmâie, beau ceai de tei când mă simt obosită și stresată, ceai de sunătoare când mă doare stomacul (fosta șefă îmi zicea că beau ceai de pensionari), ceai de mușețel (cu Fervex) când sunt răcită, și niciodată nu beau ceai de fructe (apropo… francezii au numai ceaiuri de fructe, așa că atunci când m-am întălnit cu Clau la Paris l-am pus să-mi aducă ceai de mentă și tei, haha).

Nu pot zice că beau ceaiuri numai pentru că ajută pe ici pe colo (sunt benefice pentru organism), ci și pentru că îmi place, poate așa cum unii beau câteva cafele pe zi, așa aș putea să beau și eu mai multe ceaiuri stând cu fetele la o șuetă, sau dând lejer paginile unei cărți care m-a prins în mrejele ei (mai ales atunci).