Și a venit momentul să vă povestec despre 3 cărți “de dragoste” care mi-au lăsat un gust amar. Întâi și întâi nu le-am citit pentru că fost “de dragoste” ci pur și simplu s-au întâmplat să fie, dar să le luăm pe rând:

Mal di pietre al Milenei Agus este descris ca un roman “efervescent” ceea ce mie nu mi s-a părut a fi. Povestea în sine nu este rea, cred că dintre cele 3 cărți despre care o să vorbesc, aceasta are povestea cea mai bună, dar mie mi se pare atât de trasă de coadă că deși de dimensiuni reduse cartea a ajuns să mă calce puțin pe nervi. Cred că autoarea a reușit un lucru paradoxal, să facă să pară lungă o poveste atât de scurtă. Titlul pare foarte frumos și foarte poetic, dar de  fapt mal din pietre înseamnă pietre la rinichi, vă dați seama că m-am dezumflat imediat ce am aflat asta, speram să fie cu totul altceva. OK, ok este poveste de iubire, o poveste dintre o femeie căsătorită fără dragoste cu un bărbat care o supune cu voia ei la perversiuni sexuale (căci altfel mergea la bordel și a hotărât că mai bine îi face hatârul acasă decât să meargă el să plătească pentru asta, logic, nu?) și un bărbat (veteren de război) pe care îl cunoaște “la băi” , ambii suferind de pietre la rinichi. Imediat ce se întoarce de la băi, rămâne însărcinată și toată lume e ferictă, înclusiv soțul ei… dar ea… plânge după iubirea neîmplintă cu veterenul. Tipic, sau nu? Rămâne să hotărâți voi.

Dragostea nu-mi dă pace a unei alte italience, Federica Bosco mi s-a părut teribil de slabă. Făcând parte dintr-o serie de 3 cărți și citindu-le pe cele două dinaintea ei, nu se punea problema să nu o citesc și pe acesta însă am fost profund dezamăgită. Știam că toate aceste cărți sunt ușurele, dar asta chiar nu mi-a spus nimic. Problemele amoroase ale eroinei, Monica m-au lăsat complet rece, iar finalul l-am inuit din primele pagini. În plus cartea mi se pare cea mai plină de clișee din câte am citit pănă acum. Poate o să-mi spuneți că trebuia să mă aștept din acest titlu la așa ceva, dar vă spun drept că nu m-am așteptat. Din păcate a fost o altă carte pentru femei plictisite, ceea ce până acum, n-am ajuns să fiu :D Dacă voi ajunge să fiu, o voi relua cu siguranță :)

Dragostea durează trei ani a lui Frederic “Beidebleg” am citit-o abia acum (în două ore într-o sâmbătă seara ce nu se anunța antrenantă deloc) și n-am pierdut nimic că n-am citit-o până acum ba chiar pot să spun că n-aș fi pierdut nimic dacă n-aș fi citit-o deloc. Cum presupun că voi ați citit-o cam toți căci este genul acela de carte pe care îl găseai de pe măsuță de la cosmetică până în taxiul care te ducea acasă trecând prin coridoarele de la bibliotecă, nu are niciun sens cred să vă povestec pe larg de ce nu mi-a plăcut (asta pentru că cei care mă citiți mă cam și cunoașteți), nu mi-a plăcut și basta. Este foarte aiurea, nici măcar nu m-au amuzat platitudinile din carte, parcă pe o ureche au intrat și pe alta au ieșit. Autorul a încercat din răsputeri să fie comic și inteligent în același timp, dar sincer mie cartea mi s-a părut o lamentație, cred în faptul că orice creație se naște dintr-o lipsă… dar niciodată mai multe lipse nu vor crea o opreă de artă ce s-a dorit a fi această carte. E bună pentru cei proaspăt divorțați sau pentru cei care cred cu tărie că dragostea nu există doar pentru că nu au simțit-o ei. În fine, rezum totul la ideea că mulți adoră acestă carte pentru că e ușoară și pentru câțiva amuzantă. Atât!

Dacă are altcineva altă părere despre aceste cărți, să se facă auzit acum, sau (știți voi continuarea) :)

Titlu: Memorii

Autor: Farah Pahlavi

Editura: Rao, 2004

Traducerea: Raluca Bucur

Nr. pagini: 384

Preț: 6 lei în Anticariatul Dacia, Cluj Napoca (chilipir)

Nota: 10/10

Am tot zis pe aici că printre preferințele mele literare se regăsesc volumele de memorii, jurnalele și (auto)biografiile, dar nu știu chiar câte dintre ele mi-au plăcut atât de mult ca și Memoriile, ultimei regine a Iranului, Farah Pahlavi, sotia ultimului sah al Iranului Reza Shah Pahlavi.

Suntem avertizați de la început că ceea ce vom citi este pe alocuri o poveste de dragoste atât cu un bărbat cât și cu o întreagă țară, dar peste toate noi fi singurii care vom observa că da fapt este vorba și despre istoria morții unei țări pe cale de a deveni moderne și populare. Cartea, cu puternice accente patriotice, dar și cu accente sensibil diplomatice, dezvăluie adevărul despre ultima familie conducătoarea a Iranului și prin vocea unei femei rupe tăcerea asupra marilor probleme cu care se confruntă.

Farah Pahlavi își povestește întreaga viață și începe cu copilăria atât de fericită pe care a avut-o, apoi continuă cu adolescența petrecută între paginile romanelor și mai apoi ne este prezentată viața de studentă a tinerei care, la numai 21 de ani se căsătorește cu regele țării. NU aș vrea să credeți că povestea este una telenovelistică, adică ea nu este chiar o “oarecare”, este o tânără educată dintr-o familie bună, face parte din acea categorie de femei respectate și umblate peste tot prin lume, își face studiile la Paris, se îmbracă de la cunoscute case de modă, dispune de bani serioși etc. În același timp este și o fată serioasă, se distrează în limita bunului simț (dacă te poți distra altfel… ar zice unii, eu zic că poți), respectă valorile familiei și speră să-și întemeieze o familie solidă alături de un băiat de categoria ei.

Pe rege nu-l cunoștea decât dintr-o fotografie și recunoaște că mereu îl vedea ca pe un bărbat extrem de atrăgător, mai apoi îl cunoaște la Paris cu ocazia unei serate organizate de țara sa și ea participă în calitate de studentă eminentă ce face cinste Iranului, însă toate acestea până ajunge față în față cu el, printr-un concurs fericit de împrejurări, pe care de obicei îl numim destin.

Farah se împlică activ alături de soțul său în construitea Iranului modern și astfel dintr-o adolescentă cuminte se transformă într-o femeie puternică gata oricând să lupte cot la cot cu soțul său pentru o mai mare deschidere a țării. Sociabilă și foarte determinată Farah este extrem de hotărâtă să arate lumii o altă față a Iranului și aș putea spune că aproape că a reușit. Însuflețirea cu care vorbea despre țara sa, despre frumusețile ei necunoscute, despre cum își dorea ca Iranul să ajungă să fie o țară pe care toți să-și dorească să o viziteze, de care turiștii să fie cu adevărat intresați, toate te făceau să-i dai credit femeii acesteia, dorea să schimbe în bine tot ce putea fi schimbat, iar regele o privea cu mare încredere. Unde mai pui că devenise iubită, populară și lumea o plăcea, o simpatiza pentru ce era și pentru ce dorea să facă.

Cu toate astea, cu toate normele politice și sociale pe care le învățase și cărora dorea să se supună, Farah nu și-a neglijat atribuțiile ei familiale, de soție iubitoare și înțelegătoare și mai apoi de mamă preocupată de copiii săi, căci Farah îi dăruiește regelui 4 copiii (doi băiei și două fete). Și cu aceștia tabloul părea perfect, complet și nimic nu ar fi putut să le strice liniștea, dar, cu toții știm care este acum situația Iranului… și ce s-a întâmplat de fapt aflăm de aici cu lux de amănunte.

Reformele inițiate de către Shah Reza cunoscute sub numele de Revolția Albă, au devenit în timp motivul principal de dispută al clerului, mollahilor, partidului comunist și tuturor celor care își doreau (stupid, bineînțeles) ca Iranul să fie un stat dictatorial. Pe acest fond au loc o sumedenie de revolte care pun în discuție fondul religios al țării și astfel mulți din cei care au susțiunut familia conducătoare îi întorc spatele și militează pentru ceea ce va deveni Republica Islamică de mai târziu. În aceste condții Sahul și Regina nu doar că se simt amenințați, dar simt că viața lor ca oameni este în pericol și orice încercare de îndreptare de a situației eșuează lamentabil sub presiune și prin manipulări de mare clasă exercitate de cei care doreau schimbarea sistemului.

Forțați de împrejurări, membrii familiei regale se văd nevoiți să părăsească în ultimul moment Iranul și mulți ani vor hoinării prin lume, bolnavi și neconsolați după țara pierdută. Sahul Reza Pahlavi moare în exil, iar Regina după ce își schimbă de mai multe ori locația ajunge să traiască alături de doi dintre copii săi în USA. Cartea este una foarte tristă din acest punct de vedere. Familia regală, care a vrut atât de mult bine Iranului este aspru pedepsită atât de popor cât și de divinitate aș putea spune. La mulți ani după ce lucrurile s-au mai liniștit doi dintre copiii regelui (cei mai tineri dintre ei, ajunsi la maturitate acum) mor subit și oarecum suspect, fiica cea mică este găsită moartă într-un hotel din Paris, iar băiatul cel mic este găseit împușcat în locuința sa din USA (evident nu în același an, dar oricum tragic și similar, aceste aspecte nu sunt acoperite în carte, dar m-am documentat mai apoi de pe internet, simțind tonul din carte).

Ca o concluzie vă spun că aceasta a fost printre cele mai frumoase cărți de “istorie” citite vreodată, poate mai cu seamă că a fost scrisă de o persoană care s-a aflat în vâltoarea evenimentelor și care nu doar a relatat ca un corespondent neimplicat de la fața locului, dar a povestit cu sentiment și multă amărăciune despre cum o țară frumoasă și bogată s-a autodistrus (mai știm cazuri) și cum niște conducători cărora chiar le-a păsat au fost alungați și împiedicați să mai “calce” pe acolo. Sahul nu și-a mai văzut niciodată țară… iar țara sa nu a mai cunoscut niciodată gloria, după ce el a fost nevoit să o părăsească.

Niște imagini uluitoare din Iranul “poveștilor nemuritoare” dacă vreți…

Să ridice mâna sus cine vrea să scriu măcar despre o carte pe săptămână, cam aşa ca în vremurile bune, adică la fel ca anul trecut! Buuun, deci vrea toată lumea? Atunci cred că ar trebui să fac asta, măcar de dragul vostru!. Deci azi despre Apă pentru elefanţi, cartea, nu filmul (pe ăla nu l-am văzut deşi mi-a fost recomandat).

Titlu: Apă pentru elefanţi

Autor: Sara Gruen

Editura: Humanitas, 2009

Traducerea: Vali Florescu

Nr. pagini: 360

Preţ: 34 de lei la librarultau.ro

Nota: 9,50/10

Citirea acestei cărţi a fost cel mai bun lucru pe care l-am putut face în 7 ore, sau cât Dumnezeu face trenul de la Cluj la Bucureşti. M-a captivat total, este o carte foarte vizuală (nu-i de mirare că a avut succes ecranizarea) şi peste toate este un subiect care curge, îi poţi urmări uşor firul şi eşti chiar curios de final. Însă pentru mine mai are o semnificaţie, lumea circului, căci eu n-am fost niciodată la circ (puteţi râde acum!!). Aşa că deocamdată tot ce are legătură cu circul pentru mine este fascinant. Dacă mai pui şi o poveste de dragoste lângă, pe mine m-ai cucerit de tot.

Povestea are două planuri, prezentul în care bătrânul domn Jankowski, închis de câţiva ani la azil vrea cu disperare să ajungă la circ, atunci când vede că se pregăteşte unul la ei în curtea azilului şi trecutul, când  tanarului Jacob Jankowski (da, acelaşi personaj) îşi trăieşte viaţa atunci când decide să plece în lume alături de unul dintre cele mai faimoase circuri ale vremii.

“Angajat sa aiba grija de animale, Jacob va descoperi sub marea cupola un univers cu personaje bizare si fascinante, dar cu reguli rigide ca ale unei caste. Insa va afla deopotriva ca circul nu inseamna numai stralucire si culoare, paiete si magie, rasete si ropote de aplauze, ci si animale maltratate, artisti in mizerie incercand sa uite sordidul cotidian cu ajutorul alcoolului de contrabanda, violenta si prostitutie, suferinta si tragedii, incertitudini si spaime. Pe acest fundal se perinda o galerie intreaga de figuri memorabile: Unchiul Al, directorul fara scrupule al circului; Kinko, clovnul pitic cu un zambet exagerat pictat pe chipul trist; „ciudatii“ cu trupuri contorsionate de suferinta; imprevizibilul si crudul August Rosenbluth, dresorul de animale care cade victima celor pe care i-a chinuit; Marlena, frumoasa lui sotie, dresoarea de cai, de care Jacob se indragosteste naprasnic si alaturi de care traieste o patimasa poveste de iubire; Rosie, elefantita cu personalitate si cu un secret care-i pune viata in primejdie.” (mi-a plăcut această prezentare)

Dar ce mai are superb această carte? Faptul că deşi este o ficţiune, deşi pe lângă asta povestea în sine devine şi mai fantasmagorică, tu ca cititor o simţi foarte reală şi palpabilă şi te mai simţi parte din circul acela nebun, eşti personaj. Mi-a mai plăcut destul de mult şi faptul că nu este nimic exagerat, bucuria şi tristeţea sunt surprinse atât de normal încât tocmai de aici li se subliniază valoarea. Povestea de dragoste este şi ea de o realitate dramatică, chiar şi scenele de dragoste sunt descrise în amănunt plin de sens, fără a deveni vulgare, eu le-am perceput puţin incitante chiar prin normalitatea lor (aşa cum nu mi s-au părut de exemplu scenele din romanele japoneze, grr)! Toate întregesc o poveste perfectă. Şi cum nu toate romanele sunt poveşti, vă recomand cu căldură acest roman-poveste cu o singură menţiune: finalul a fost prea fericit pentru gusturile mele, aşa că, trataţi-l ca atare :)

Titlu: Lasă-mă să-ţi aud glasul

Autor: Catherine Maurice

Editura: Curtea veche, 2008

Traducerea: Ileana Achim

Preţ: 22 lei

Nr. pagini: 480

Nota: 9,5 10

Ce ai face, cum ai proceda dacă ai afla că iubitul tău copil, cea mai dragă fiinţă de pe lume, este autist?

Aceasta este marea întrebare la care încearcă autoarea acestei cărţi, mama a doi copii autişti să răspundă şi oarecum să demonstreze că acest adevăr teribil poate fi învins. Dar să vedem care este drumul, calea spre mintea şi sufletul propriului copil în cartea Lasă-mă să-ţi aud glasul.

Catherine Maurice, femeie de carieră şi mama unui băieţel simpatic şi perfect sănătos rămîne din nou însărcinată, îşi doreşte enorm încă un copil şi abia aşteată ca micuţa ei să vină pe lume. Anne Marie se naşte sănătosă sau cel puţin aşa pare, însă in scurt timp, părinţii pierd legătura cu ea şi cu semnele că ea participă activ la viaţa acestei lumi, moment în care mama sa suspectează că micuţa a păţit ceva crunt, însă, încă nu ştia ce. Testele care i s-au făcut fetiţei au scos la iveală un adevăr dureros, fetiţa era autistă. Practic aici începe cartea, povestea luptei părinţilor ei cu sistemul, dar şi cu propriile limite pentru a ajunge la singura victorie care putea fi acceptată, vindecarea lui Anne Marie… Desigur nu vă voi trece acum prin toată această luptă şi nici nu vă voi spune cum s-a terminat această carte, în ce notă… Dar ce mai vreau să vă spun este că în familia Maurice, după Anne Marie s-a mai născut şi micuţul Michel, de asemena autist. De data aceasta părinţii mult mai informaţi, au fost mai atenţi la copil şi el a fost diagnosticat mult mai repede şi calea lui spre lumea aceasta a fost cumva facilitată.

În linii foarte mari, aceasta este cartea, o cartea grea, pentru care simţi că ai nevoie de studii medicale pe care să le fi parcurs înainte să o citeşti. Mie mi-a luat foarte mult să o termin, dar am aflat atât de multe despre această stare de fapt, că boală nu pot să-i spun, cineva nu suferă de autinsm ci pur şi simplu este autist, este ceva definitoriu, din păcate. Tocmai de aceea eu am fost cumva sceptică de completa veridicitate a acestei cărţi. Autismul cred că poate fi ameliorat, dar tocmai pentru că nu este o boală, el nu poate fi vindecat. Desigur chiar şi spre ameliorare, lupta dusă de familia care are o astfel de persoană de îngrijit, este foarte mare, este colosală lupta şi nu pot decât să bănuiesc că numai cine se află în această situaţie ne poate spune mai multe.

Se spune despre această carte că este povestea unei mame care a luptat şi a învins autismul.  Dar nu pot să fiu în întregine de acord, este remarcabil efortul acestei familii care nu a dorit să se dea bătură şi care a mai şi avut puterea financiară să nu se de-a bătută, însă am rezervele mele în ceea ce priveşte vindecarea autismului. Cei doi copii autişti despre care a fost vorba în carte au reuşit prin modificarea comportamentală să devină alte persoane, evident continuând să lucreze toată viaţa la slefuirea comportamentului lor primar.

Cartea este foarte valoroasă, foarte minuţios documentată, foarte compactă şi la prima vedere imabatabilă, dar aşa cum celelalte metode de ameliorare ale autismului au fost aproape desfinţate în această carte, tot aşa presupun că şi modificarea comportamentală ridicată în slăvi aici poate fi blamată din simplul motiv că ea nu a dat rezultate de fiecare dată. Tocmai de aceea consider acestă carte grea şi destul de sensibil dificilă, tratează un subiect mult prea complicat dintr-o perspectivă foarte intimă.

Sunt foarte curioasă dacă a mai citit cineva această carte şi cum a perceput-o. Eu mă consider norocoasă că am auzit de ea şi că am ajuns să o parcurg în întregine. O recomand, o să aflaţi atât de multe, despre un subiect încă tabu şi destul de obsur şi de neînţeles. Titlul metaforic mi se pare de o mare sensibilitate, a fost extraordinar de bine ales…

Nu îmi voi cere iertare că de ceva vreme v-am cam privat de o părere personală sau nu prea aruncată asupra lecturilor mele, căci pur și simplu s-a întâmplat. S-a întâmplat să nu mai am timp de ele, sau pur și simplu să mă intereseze altceva mai mult. A! asta nu înseamnă că nu am mai citit, stă lista mărturie, ci nu am mai “recenzat” sau ce făceam eu acolo. Dar am decis să revin cu cărțile mele dragi, așa că azi pe scurt vă voi vorbi despre 4 cărți: două mi-au plăcut mult, două nu mi-au plăcut deloc:

Începem cu cele două care m-au dezamăgit și ca să vedeți cam cât de gravă este treaba, o să încep cu o carte de povestiri a unuia dintre scriitorii mei preferați; Incredibila și trista poveste a candidei Erendira și a bunicii sale fără suflet – Gabriel Garcia Marquez

Nu știu dacă sunt mulți cei care au citit-o dar dacă se număra cineva pe aici care a citit-o și a mai și plăcut-o să mi-o repovestească și mie, poate o înțeleg mai bine și o voi aprecia. Este stilul lui Marquez, este cadrul în care se desfășoară istorisirile sale, dar nu seamănă cu nicio poveste a lui, am avut senzația că este o varză, ba mai mult, că nu e nimic de povestirile alea intercalate. Nu are rost și sens să vă zic ceva de plotul aproape inexistent… așa că tac. Dar tot ce pot să vă spun este că fiind de dimensiuni reduse se poate citi foarte ușor și poate merge ca lectură de “așteptat la coadă undeva”, ceea ce nu vă mai pot spune despre nicio altă carte de-a lui Marquez citită până acum. Baftă!

A două din seria “de ce oare m-am apucat să o citesc?” este Jurnalul răndunicii a belgiencei Amelie Nothomb, care belgiancă îmi place în general, că e ușurică și plină de clișee uneori, dar… mai, cartea asta este macabră rău, foarte nu pe gustul meu și foarte nepotrivită ca și lectură de sâmbătă seara cum am citit-o eu (căci da, o termini lejer, în două ore, dar simți oarecum că-s două ore pierdute). În fine… dacă vă spun că este vorba despre o fată care și-a omorât familia și că unul se îndrăgostește de ea, după ce îi citește jurnalul, mă credeți pe cuvânt sau vă repeziți la carte?

Dacă totuși doriți să citiți o carte ușoară a acestei autoare alegeți oricare alta, căci toate sunt simpliste și “merg repede”. Sincer.

Să trecem la sentimente mai bune și să vă zic și de două cărți care mi-au plăcut mult, foarte mult chiar. Prima este chiar arhicunoscuta cartea lui Martin Page – M-am hotărât să devin prost, o satiră execelentă și o carte pe care ar trebui să o citească toată lumea, asta dacă nu a făcut-o deja, căci așa am simțit, că am rămas ultima dintre pământeni care nu a citit-o. E plină de “învățăminte” care mai de care, este amuzantă, dar tristă dacă stai să te gândești :)

Am citit-o râzând și la final chiar am zis: “gata? asta e tot?” parcă prea e scrisă pe inima oricui, nu, voi ce ziceți? O altă părere de la cititor la cititor mi-ar prinde bine, poate nu sunteți toți de acord cu mine, în ceea de privește cărțulia asta scurtă.

A doua este o carte cu totul specială; Șoareci și oameni – John Steinbeck, o capodoperă a literaturii univerasle care nu merită pusă în aceeași oală cu cărțile de mai sus, dar totuși o fac pentru că azi mâine se face un an de când am citit-o și nu am amintit de ea ca să o recomand mai departe. Este una dintre cele mai bune cărți citite anul acesta, o povestea despre drama a doi oameni pe care îi lega o prietenie specială, o carte tristă usturătoare despre cât de crudă este viața și cât de nefolositoare pot fi argumentele care să-i explice cruzimea. Este o carte de neratat, o carte care numai simplă nu este, este o carte cu ecou, una care-ți rămâne pe retină toată viața. Da, e genul acela de poveste.