Uite o carte pe care dacă nu ar fi scris-o Mitch Albom, probabil în timp m-aș fi pus să o scriu eu. Răspunde simplu și frumos la următoarele întrebări: Ce este raiul? și De ce avem nevoie de rai?
Eddie este un bătrânel care mai toată viața a uns roțile mașinilor dinr-un parc de distracții. E singur și taciturn, poate nu chiar așteaptă să moară, dar știa că nici mult nu mai are. Ascultă valurile și este mai mereu melancolic. Peste toate astea este convins că viața lui nu a fost însemnată, nu a avut niciun sens și este aproape resemnat cu asta.
Până într-o zi cănd din cauza unei defecțiuni mai mult provocate un vagon de montagne russe se prăbușește, iar Eddie sare să salveze o fetiță care avea toate șansele să moară strivită. Astfel moare Eddie, fără să știe dacă a salvat fetița sau nu. Ei bine acesta este începutul cărții. ” Toate sfârșiturile sunt un fel de începuturi. Doar că nu ne dăm întotdeauna seama de asta.”
Eddie ajunge într-un loc pe care noi îl numim rai, adică un loc unde nu te mai doare nimic, unde te simți tânăr și viguros, unde regretele dispar, iar durerea nu există (adică în traducere liberă “un loc cu verdeață de unde a dispărut toată întristarea și supărarea”). Pe acest fundal autorul crează 5 personaje din viața lui Eddie pe care el le va întâlni și care practic îi vor povesti partea nevăzută a vieții lui, îi vor demonstra că viața lui a avut un sens și îi vor deschide ochi spre lucrurile pe care în viață fiind Eddie nu le-a recunoscut. Mai clar raiul este construit ca să-ți arate cât ai valorat în viață. “Oamenii cred că raiul este o grădină paradisiacă, un loc unde ei plutesc pe nori și huzuresc printre râuri și munți. Dar peisajul nu are niciun sens fără consolare. Acesta este cel mai frumos dar pe care Dumnezeu ți-l putea face: să înțelegi ce ți s-a întâmplat în viață. Să ți se explice. Este liniștea pe care ai căutat-o.”

Pot să încep cu un oftat?
Am stat ghemuită și am citit cu lacrimile în colțul ochilor…m-a durut “extrem de tare” povestea lui Oskar Schell, am simțit-o “incredibil de aproape” și am citit-o cu sufletul. Am terminat-o cam în două zile și cred că puteam lejer să o termin și într-o zi, dar parcă nu doream să ajung la capăt, nu doream să mă despart de Oskar, credeam că aș fi reușit să-l alin fiind așa aproape de el, dar evident nu puteam.
În cartea lui Jonathan Safran Foer își face loc povestea unui copil care puteai fi chiar tu, care eram poate chiar eu.

Oskar avea 9 ani când în 2001 își pierde tatăl în atentatele de la 11 septembrie, tatăl cu care avea o relație atât de specială dispare pentru că întâmplător avea o întâlnire în unul din turnurile de la WorldTradeCenter. Oskar după cum spune chiar el este “dărâmat” și nimic înafară de poveștile pe care și le inventează singur nu pare să-i distragă atenția de la lipsa tatălui său. Povestea ia o turnură oarecum neașteptată când Oskar găsește în camera tatălui o vază albastră cu o cheie în ea, care la rândul ei se află într-un plic pe care scria Black cu un pix roșu. Aventura în care pornește Oskar este fantastică și în același timp extraordinară pentru că nu doar că îl face să-și simtă tatăl aproape dar îl duce spre descoperirea unei lumi pe care nici prin cap nu-i trecea că ar putea-o descoperi fără tatăl său. Dacă povestea lui Oskar te înduioșează, și pe alocuri te amuză cea a bunicilor săi te întristează și te marchează iremediabil. Dar ambele povești îți transmit aproape subliminal ideea de “pierdere constantă” pe care cu toții o resimțim în diferite momente din viața nostră: “E tragedia iubirii, cel mai mult iubești lucrurile de care ți-e dor.”, dar în același timp: “E mai bine să pierzi ceva decât să nu fi avut niciodată.” Cum să nu îți vină să plângi?
Cartea pornește cu multe necunsocute și ciudățenii, dar ca într-un puzzele piesele se găsesc unele pe altele și compun un tablou pe care îl poți admira abia la sfârșit. “Atâția oameni intră și ies din viața ta! Sute de mii de oameni! Trebuie să ții ușa deschisă, ca ei să poată intra! Dar asta înseamnă că trebuie să le și dai drumul să plece.” Consider că acesta este o lecție pe care Oskar va fi nevoit să o învețe pentru a putea el însuși să meragă mai departe. Și mai cred că aceasta este lecția care trebuie însușită de toți cei care au pierdut pe cineva pentru totdeauna.
Și nu uitați să spuneți celor dragi ce simțiți atunci când îi aveți lângă voi, pentru că “…if tomorrow never comes…”
Cartea este surprinzătoare atât prin conținut dar o să aveți o surpriză și referitor la forma cărții. Personal n-am mai citit o astfel de carte.

Lev Tolstoi pare să transmită ceva și prin coperta unei cărți nu doar prin conținut. Așadar am pornit la drum cu o ideea clară: cartea sigur va fi interesantă, sigur va avea mesaj.
Ivan Ilici Golovin este magistrat și consilier la Curtea de Apel. Toate bune și frumoase: slujbă râvnită de mulți, famile frumoasă, ambiție multă. Ivan Ilici este un om bun care nu a făcut nimic greșit toată viața lui. Era un fiu ascultător (vezi exemplele fraților săi) și un soț iubitor (în ciuda firii soției), un tată dedicat și un coleg loial. Așa era viața lui Ivan Ilici până în ziua în care se îmbolnăvește subit și constată în pofida vieții sale exemplare că “Moartea” îi dă târcoale. Dacă la început nu vrea să se gândească la imineța morții odată cu trecerea săptămânilor în care se simte tot mai rău, faptul că va muri îi apare tot mai puțin străin și tot mai aproape.
Tragismul apare atunci când el vede că viața celorlalți merge înainte iar a sa e pe sfârșite. Faptul că e muritor îl burversează total, se întreabă mereu de ce? cu ce a greșit? cum se poate că tocmai el? pentru ce viața sa fără pată dacă tot va muri? Dar odată cu acestea vin și revelațiile negative: nu poate să-și suporte doctorul pentru că îl tratează așa cum trata el inculpații la Curtea de Apel, realizează că e doar un “caz” la fel cum și el avea la Curte numeroase cazuri, familia pentru care a făcut totul îl privește ca pe o povară, foștii colegi abia așteaptă să-i ia locul, el devenise doar un “post” care trebuia eliberat, nu-și găsea alinarea în nimic, iar durerea care-l chinuia era mereu prezentă. Exista și o dilemă, dacă durerea lui Ivan Ilici e mai mult fizică decât psihică?
Cartea începe cănd Ivan Ilici moare după trei zile de dureri mari în care a strigat fără oprire, dar continuă cu povestea simplă și directă a scurtei sale vieți de doar 45 de ani. Astfel că “Moartea lui Ivan Ilici” s-ar înțelege ca “Viața lui Ivan Ilici” și așa cum spune și Ioan Vartic în prefața cărții “în viziunea tolstoiană finală între viață și moarte există o sinonimie paradoxală. Când ea, moartea se termină, se încheie și viața. În mod complementar, când viața se sfârșește, nu mai există nici moarte.”

Gabriela Melinescu se naşte pe 16 august 1942 la Bucureşti. Este o poetă, scriitoare şi traducătoare română si suedeză, stabilită din 1975 în Suedia când se căsătoreşte cu suedezul René Coeckelberghs.
După ce a absolvit Facultatea de Filologie, a fost redactor la revistele “Femeia” şi “Luceafărul”. În tinereţe a fost implicată într-o relaţie sentimentală de lungă durată cu poetul Nichita Stănescu. Imaginea acestuia a urmărit-o toată viaţa, dar şi ea a fost o sursă de inspiraţie pentru el.
Cartea de faţă “Ghetele fericirii” este o colecţie de nuvele scrise iniţial în suedeză dar gândite în română şi ulterior traduse de autoare. Cartea este dedicată soţului său, care a decedat prin 1989, fapt pentru care moartea devine oarecum începutul şi sfârşitul fiecărei nuvele. Se simte şi autoarea nu neagă profunda implicaţie autobiografică, cu detalii clare despre sinuciderea tatălui său, despre faptul că nu a fost tocmai un copil dorit, despre relaţia destul de tensionată cu mama sa, despre căt de străină s-a simţit iniţial în infrigurata Suedie.
Nuvelele sunt deosebit de artistice. Scrise cu nostalgia care transpare la fiecare rând, scrise sub imineta finitudine umană compun un tablou destul de trist, pe alocuri aproape dezolant. Cu toate acestea regăseşti la personajele sale dorinţa de iubire şi fericire (chiar dacă în mare proporţie fără speranţă).
Prima nuvelă Bătăi de aripi mi s-a părut cea mai bună, mai cu miez, poate prin simplul fapt că trimite la clar la următorul aspect “Nu te poţi separa niciodată de ceea ce ai iubit”. Ultima nuvelă Schimb de pene vine evident în opoziţie cu prima fiind practic povestea ultimei nopţi de viaşă a soţului său care-i spune să vină cât mai aproape de el, iar apoi se stinge liniştit fără ca ea să-şi dea seama de asta pănă în zori.
În nuvela care dă numele volumului Ghetele Fericirii se află poate şi cea mai importantă propoziţie din întreaga carte care dă o definiţie completă a sentimentelor care îi pot da târcoale omului “Începutul vieţii se află la sfârşit”, pentru că am citit undeva şi cred cu tărie în faptul că sfârşitul vieţii nu înseamnă automat şi sfârşitul iubirii.

Aici un interviu extrem de interesant cu Gabiela Melinescu.

Două lucruri mi-au încetinit lectura la această carte splendidă: Sistemul lui Blaga și ecranizarea (care abia acum îmi dau seama că nu a fost foarte reușită) capodoperei lui Marquez.
Nu mă leg de scriitura lui Gabriel Garcia Marquez căci am știut la ce să mă aștept citind în urmă cu ceva vreme “Un veac de singurătate”, dar “Dragostea în vremea holerei” a fost din toate punctele de vedere mai pe placul meu.
Povestea de dragoste dintre Fermina Daza și Florentino Ariza nu e una de roman siropos, nu e telenovelă, nu e o poveste de romantism comun. Și atunci ce e?
Când erau foarte tineri s-au îndrăgostit copilărește, își trimiteau misive de amor și fără să fi vorbit față în față ea a acceptat să se căsătorească cu el. Normal că tatăl ei, bogat din afaceri necurate, dar căreia ea îi era recunoscătoare că a încercat să fie și mamă și tată pentru ea, a făcut tot posibilul ca să-i despartă. A plecat departe de locurile unde trăia Florentino Ariza, dar ei au continuat să-și scrie în taină cu ajutorul verișoarei ei. La întoarcere (atunci când tatăl său a crezut-o vindecată de iubirea pentru sărăntocul de Ariza), Fermina Daza maturizată și vădit mai emancipată și-a dat seama că sentimentele ei copilărești erau o iluzie și că în realitate ea nu simțea nimic pentru Florentino Ariza, poate doar o milă dar și aceea născută din nimic. Poate tocmai din acest motiv când doctorul Juvenal Urbino a apărut în viața ei, iar tatăl său a fost mai mult decât ea încântat de idee, Fermina s-a căsătorit cu el și s-a comportat ca și cum Florentino Ariza n-ar fi existat.
În tot acest timp însă Florentino nu a încetat să o iubească. Dar asta nu l-a împiedicat să o lase să trăiască liniștită, să facă doi copii, să-și vadă de viața ei teribil de diferită de a lui. Planul era însă bine stabilit. În momentul în care soțul ei va muri de moarte curată, el o va căuta și o va face să-l iubească. Nu conta dacă acest lucru se va întâmpla în următoarele zile sau în următorii mulți, foarte mulți ani. Florentino Ariza nu s-a căsătorit niciodată, dar și-a hrănit trupul cu multe femei singure și neajutorate, pe care le-a întâlnit. De unele se îndrăgostea, pe altele le admira, pe unele le folosea, căci “inima are mai multe cămâruțe decât un hotel de târfe” dar pe niciunele nu le iubea, căci sufletul său era doar al Ferminei Daza.
În ziua în care doctorul Urbino, soțul cu care Fermina a împărțit și bune și rele o viață întragă a murit, Florentino Ariza s-a prezentat la ușa ei. A fost scos afară, dar nici măcar atunci nu și-a văzut ruinat visul de-o viața. A început să-i scrie ca-n tinerețe, să o curteze onest și direct, să-i înmoaie inima de piatră. După un an, timp în care ea și-a jelit liniștită soțul a început să-i răspundă evaziv la scrisori, apoi să-l primescă în vizită, apoi să ajungă să se îneleagă ca niște prieteni vechi și într-un final să accepte propunerea lui de a pleca într-o călătorie cu vaporul. Aici pe parcursul câtorva zile s-a îndrăgodtit de el așa cum nu mai fusese niciodată îndrăgostită, s-a lepădat de pudoare, vârstă și timp și i-a dat lui Florentino Ariza șansa pe care a așteptat-o 50 de ani 9 luni și 4 zile: aceea de a trăi ca un cuplu de bătrâni care s-au iubit o viață întreagă și să primească cea mai mare binecuvîntare care le-ar fi putut fi dată adică să trăiască împreună și să se iubească pentru tot restul zilelor pe care le mai aveau de trăit.
Ultimele 100 de pagini m-au ținut legată de carte și așa cum am mirosit de la început cartea a avut parte de acel final care îmi place la nebunie. La pagina 476 părea că începe romanul. Superb.
Acuma teoria mea.
Oricât de mult mi-a plăcut nu pot să nu fiu sceptică. Nu sunt dură, ba din contră, poveștile romantice îmi plac mult chiar dacă se spune că numai iubirile neîmplinite sunt romantice. Gabriel Garcia Marquez a reușit chiar să treacă acestă barieră, romantismul menținându-se până la final. Dar…
Dacă aș fi bărbat nu aș putea iubi o femeie ca Fermina Daza, genul acela care nu știe niciodată ce vrea cu adevărat, genul acela care iubește, dar nu iubește, care trădează dar nu trădează. O bună bucată de carte am urât-o, mi s-a părut insuportabilă atât în relația cu Florentino Ariza cât și în cea cu Juvenal Urbino. Uneori chiar mă întrebam cum au putut doi bărbați cu personalități atât de complexe să iubească o fire ca a ei?
Dacă aș fost în locul ei nu cred că aș fi putut trăi cu gândul că cineva m-a iubit o viața întreagă și pe mine m-a durut undeva. M-ar fi înnebunit gândul că cineva m-a purtat în suflet în fiecare moment, iar eu trăiam bine mersi o poveste separtă, împlinită. Cumplit.
În locul lui Florentino (despre care nu pot să spun că a avut tocmai o viață tristă), cred că aș fi colapsat, dar…lecția dată de el e formidabilă. “Puterile te țin atâta vreme cât nu te dai bătut” și din acestă perseverență s-a născut pofta sa de viață și încrederea că într-o zi Fermina Daza va fi a lui, chiar dacă peste 50 de ani 9 luni si 4 zile “Pentru că nu moartea cât viața e fără de margini”.
Câți dintre noi se pot lăuda cu așa sentimente profunde? A fost inevitabil ca după ce am închis cartea să nu mă gândesc la faptul că suntem o specie de superficiali, insensibili și lipsiți de dorință. Se pare că numai personajele fictive sunt în stare de așa ceva.

278 de pagini și tot atâtea motive de plictiseală, de numărat cuvintele până la punct, de numărat paginile până la capitolul următor, de privit lung spre fereastră, etc. Trebuia să fi renunțat la ea după primele 30 de pagini dar am zis să-i mai acord o șansă. Și așa am ajuns la 100 și ceva de pagini când era de-a dreptul stupid să nu merg până la capăt.
Autorul, Tibor Fischer născut în Anglia din părinți maghiari a devenit foarte popular datorită cărții “N-o citi dacă ești prost” editată de Humanitas în aceeași colecție ca și cartea de față. Colecția intitulată sugestiv “Râsul lumii” m-a cam întristat mai ales că citisem ceva fragmente și din “Peripețiile coafezului”, la fel de “interesantă”.
“Călătorie până la capătul camerei”este un fel de antiroman picăresc. “Eroina” Oceane este o tânără din Londra zilelor noastre cu o mare dorință de a călători dar cu o lene ancestrală. Călătoriile sale sunt cel mult virtuale, calculatorul și personajele bizare sunt cele care îi populează voiajele. Astfel Oceane se trezește din Finlada, în propria bucătărie pregătind niște paste ori din Japonia în fotoliul din sufragerie în care trage un pui de somn. Lucrurile se complică când primește o scrisoare de la un fost iubit mort în urmă cu 10 ani. Ce decurge de aici e de-a dreptul fără noimă. Ne sunt povestite întâmplări din aventura ei în cluburile de noapte din Barcelona, apoi ne trezin datorită lui Audley (care pare un fel de alter ego al ei, deși practic nu e) pe câmpurile de luptă din Iugoslavia, iar la final naiba mai știe că m-am pierdut total undeva pe Insula Scufundată.
Spre sfârșit totuși, câteva citate demne de notat m-au scos din amorțeală, dar nu suficient ca să reabilitez romanul. Speram sincer să-i găsesc ceva, ceva care să-mi demonstreze că am făcut bine că l-am citit, dar neh…
Momentam singura carte care îmi face cu ochiul din această colecție e cea a lui Martin Page “M-am hotărât să devin prost”, dar sincer n-am să mă arunc imediat asupra ei. Aș fi curioasă să știu dacă cineva a fost încântat de “Călătorie până la capătul camerei” și mai ales, oare de ce ?!? :D

Îmi caut cartea asta de luni de zile. Încă nu-mi vine să cred că o am și am citit-o, încă nu-mi vine să cred că am citit-o abia acum. “La fel de iute ca dorința” cartea Laurei Esquivel, scriitoare mexicană cunoscută pentru faimoasa “Ca apa pentru ciocolată” (pe care n-am citit-o încă) este o dedicație pentru tatăl său, telegrafist într-un oficiu poștal la fel ca și eroul cărții.
Stau și mă gândesc ce aș mai putea spune despre o carte care mi-a adus lacrimi în ochi…ce să mai zic despre o poveste de iubire romantică? Că doar iubirile neîmplinite sunt romantice? Nu, nici vorbă, se demonstrează contrariul. Mai bine spus e greu să-ți găsești cuvintele dorind să descrii un roman despre puterea cuvintelor.
Jubilo Chi, personajul central duce la rang de arta comunicarea între persoane (se metaforizează ceea ce numim “a fi pe aceeași lungime de undă”), în copilărie din momentul în care a făcut ca mama și bunica sa să poate conviețui sub același acoperiș până la felul în care își trăiește ultimele luni de viață, bolnav și neputând să articuleze cuvintele. Toate acestea împletite cu povestea de dragoste dintre el și soția sa pe parcursul a 52 de ani. Povestitoarea, fiica lui (în roman Lluvia) descurcă ițele unei istorii de familie complicate, dar în același timp terbil de aprinse: frustrări, compromisuri, sentimente extrem de puternice, o încărcătură erotică aparte (aș zice eu de sânge latin), vină, toleranță, gelozie toate incredientele de succes pentru o carte, cu atât mai mult inspirată din viață.
“Cât timp ia dorinței să trimită semnalul corect și cât timp trece până când răspunsul așteptat ajunge înapoi? Sunt multe variabile la mijloc, dar ceea ce nu se poate tăgădui este că întregul proces începe cu o privire. Ea deschide un drum, o cale sugestivă pe care mai târziu, îndrăgostiții o vor străbate de mai multe ori.”
“Ceea ce contează până la urmă, e ca cineva să trăiască în continuare în amintirile celorlalți datorită puterii de -a transforma- pe care o au cuvintele sale.”
Nu ratați cartea aceasta, garantez că o veți recomanda mai departe :)

P.S Acest articol participă la concursul Tamada.ro Promovez Lectura. Aş avea nevoie de minim 20 de comentarii de la persoane diferite. Aşa că cerşesc…pentru nişte cărţi. PLS :D