Titlu: Jurnal 2003-2009
Autor: Oana Pellea
Prefață: Ioana Pârvulescu
Editura: Humanitas, 2009
Colecția: Memorii/Jurnale
Nr. pagini: 220
Preț: 27 de lei (standul Cora)

Mi-am cumpărat cartea imediat după ce am venit din Franța și înainte să plec la Ineu, crezând că apuc să citesc în perioada Sărbătorilor de iarnă. Normal că nici nu am deschis cartea căci nu am avut vreme chiar dacă mă rodea curiozitatea, căci o filasem din vară. Aveam oarecum și o idee preconcepută despre copertă, să fiu sinceră mi se părea un pic absurd faptul ca autoarea să ne zâmbească de pe coperta cărții ca de pe coperta unei reviste “feminine”, apoi recunosc că pentru o clipă m-am gândit că sigur voi găsi în ea multe aspecte din viața lui Amza Pellea, multe picanterii, etc… M-am înșelat evident, dar lucrurile au decurs într-un mod pozitiv pentru carte.

Întoarsă la Cluj am început-o și nu am lăsat-o până la final. Am descoperit în Oana din carte (și cel mai probabil Oana reală) un om extraordinar de frumos. Eu nu pot să zic nici că i-am fost fan, că o știam din piese de teatru, nici că am văzut-o prea mult la televizor ci știam că doar că e fiica lui Amza și că e și ea actriță. Evident după carte Oana și-a câștigat un fan în mine (fac o paranteză pentru că trebuie să vă spun că în căutările mele pe net, despre acest Jurnal am dat de niște date de contact ale ei și i-am scris două rânduri, ei bine nu mică mi-a fost mirarea să constat că în decurs de o săptămână Oana mi-a răspuns, am fost foarte încântată, acest lucru a spus multe despre ea, am aflat apoi că le-a mai răspuns și altora… ce “vedetă” face lucrurile așa? frumos).

Jurnaul e chiar un jurnal, care pentru multă vreme nu a avut nicio idee că va fi publicat, Oana și-a scris trăirile ca un om obișnuit, ca mine, ca tine, ca cineva care după o zi frumoasă sau nasoală recurge la Jurnal pentru a aș face ordine în gânduri și pentru a se elibera de trecut (că ce altceva sunt jurnale?). Foarte târziu apare ideea publicării. În orice caz, Oana se pare că nu a făcut modificări pentru al publica căci el nu conținea deloc amănunte intime (cum s-ar fi așteptat unii) ci doar gândurile apăsătoare și pe alocuri dureroase ale unui om uneori neînțeles, alteori fericit și exuberant, dacă există “goliciune” în afirmațiile Oanei ea nu ține de o dezvelire a trupului chiar dacă ea spune despre Jurnal că este “o bucată de carne” ci despre o dezgolire a sufletului, în opinia mea.

Sunt tratate cu delicatețe (și sincer cu talent) momente excepționale de viață, dorul de Amza, iubirea pentru mama ei pe care o pierde fără să poată face nimic, tragedia de a fi actor în România, succesele extraordinare la nivel internațional, nopțile de singurătate, afecțiunea pentru animale de casă singurele care-i țin companie, vizitele rare, dar valoroase ale unor prieteni care nu au uitat-o, regretul și tristețea care o chinuie la dispariția unor persoane apropiate, apoi entuziasmul de a o lua de la capăt, gura lumii, cădere în melancolie, remontarea, fricile și angoasele, dragostea, viața și moartea.

Cartea mi s-a părut mult prea aproape de sufletul meu, mult prea aproape de umanul din noi. De ce o recomand? pentru că s-ar putea să se apropie foarte tare și de voi în măsura în care dați șansa unui om să se exprine despre viață așa cum poate și voi ați face-o, însă cu talent de scriitor și o modestie nedisimulată izvorâtă din faptul că acesta este Jurnaul unui artist “ziua vesel, noaptea trist”

Titlu: În vestă printre fracuri
Autor: Ion Cristoiu
Editura: Historia, București
An de apariție: 2007
Colecția: Lumea văzută de un român rupt în fund
Nr. pagini: 442

Cartea lui Ion Cristoiu din seria “Lumea văzută de un român rupt în fund” trebuie să spun de la început că nu m-a impresionat prea tare, chiar dacă mi-am dorit-o, am primit-o și am început să o citesc pe nerăsuflate. M-am desumflat rapid. Nici nu știu cărui fapt se datorează această situație. Poate am crezut mult prea tare în talentul lui Cristoiu, care nu că ar fi un netalentat care vorbește plat ci doar nu pe gustul meu. Am zis că am să-i dau o șansă cândva și celeilalte cărți pe care o am din serie “Prin dormitoarele Casei Albe” (despre care am înțeles că ar avea același stil, dar… poate oi avea eu altă stare).

Per ansamblu cartea nu e rea, poveștile sunt nostime și dintre cele mai diverse, de la “Cum am ajuns în Biroul Oval” la “Dejun cu Valdimir Putin”, cartea este fară îndoială un jurnal de călătorie (satiric) după cum notează însuși autorul, dar accentul din păcate mi s-a părut pus nu pe întâmplările propriu zise ci pe umorul dus puțin la extrem de jurnalist (aș zice că a cam sărit calul cu nota comică a jurnalului). Părea mea că niște povestiri care să aducă zâmbetul și care să mai fie relatate și pe baze reale trebuiau lucrate altfel, adică nu dând impresia că “ți se rupe de peluza Casei Albe” sau că “vai de mine cum restaurantul de la parter este instituție cheie a ONU”.

Dincolo de fazele care nu mi-au plăcut de nicio culoare, desigur se află și note interesante, am aflat lucruri de prin delegațiile oficiale ale mai marilor României, lucruri care nu au apărut la TV, care nu s-au dat în ziare și de care lumea nici nu prea era interesată, dar lucrurile astea mici sunt picante și au căzut bine tocmai când doream să abandonez cartea. Cristoiu se poate “lăuda” (chiar dacă dă impresia că nu-i pasa) că a făcut parte din cele mai diverse delegații însoțind cam toți președinții și premierii României peste mări și țări. Deci nu mă îndoiuesc de faptul că a văzut multe și mărunte care pot fi luate în derâdere și care oricând ar fi putut face deliciul publicului.

Nu neg, m-am amuzat la unele faze, mai ales la acelea în care autorul râde de el însuși, autoironia nu-i lipsește lui Cristoiu, și mai ales știindul, cunoscându-i felul în care se exprimă, auzindu-i accentul și zumzetul peltic parcă eram acolo într-un colț și-l vedeam fofilându-se pe lângă Năstase in fața Casei Albe, privindu-l pe Bush și parcă interceptând-ui ironiile la adresa acestora, ironii ivite inițial în capul lui cu destinația precisă: jurnalul de călătorie, că nu toate puteau fi scrise în ziarul din ziua următoare.

Această carte ar putea fi o experiență interesantă, pentru fanii acestui mare jurnalist și om de televiziune (aceste merite nu i se iau), poate fi de asemenea plăcută de cei care înțeleg probabil umorul altfel decât îl înțeleg eu, poate că e un unor inteligent dar nu i-am prins eu firul. Ce să zic? Nu mă pot aștepta să-mi placă chiar toate cărțile care ajung în mâinile mele, dar dacă reușesc să termin o carte (ceea ce în general fac), înseamnă că nu mi-am pierdut totuși vremea cu ea.

Titlu: Cine l-a ucis pe Palomino Molero
Autor: Mario Vargas Llosa
Editura: Humanitas, București
An aparitie: 2003
Colecția: Cartea de pe noptiera
Ediție: editia I
Pagini: 200

Prima carte a lui Mario Vargas Llosa pe care o citesc (consider că nu se pun frânturile din Pantaleon și Vizitatoarele de care am dat cu mult timp în urmă) însă una care mi-a plăcut destul de mult și care m-a ținut cu sufletul la gură. Cartea are o tentă polițistă, dar este în același timp o dramă de familie combinată cu o poveste de dragoste nereușită, cel puțin în lumina asta mi s-a înfățișat mie.

Povestea începe într-o micuță localitate spaniolă unde este descoperit cadavrul unui soldat de la aviație (baza militară avea sediul în apropiere), cadavru aflat într-o stare de nedescris, adică se vedea că cel ce fusese viu odată a fost torturat bine de tot înainte de a da ortul popii. Se descoperă că el era Palomino Molero, un “amărât”, “sfrijit”, cântăreț pasionat, singurul copil al unei văduve care l-a rugat să nu plece departe de casă cu atât mai mult că el s-a înrolat voluntar și nu a fost recrutat.

Protagonişti devin astfel locotonentul Silva şi subordonatul său Lituma desemnați să se ocupe de caz. Lucrul acesta nu este deloc ușor pentru că acea odioasă crimă care aparent nu are nici un substrat logic, este mai mult decât pare. În timpul cercetărilor în care oricum localnicii nu cred (se bazează pe faptul că se ascunde ceva, iar făptașii evident nu vor fi prinși, scepticism specific) mai intervine pasiunea devastatoare (și comică, trebuie să recunosc) a locotenentului Silva pentru Dona Adriana, femeie măritată și “birtășiță” la probabil singurul local din zonă. Femeie zdravănă și focoasă, ea trezește interesul locotenentului fără a face nimic special, ba din contră “îi taie macaroana” de fiecare dată însă acesta nu se dă bătut.

Crima asupra lui Palomino Molero face parte din categoria crimelor fărăr cusur, în care s-au șters sau mușamalizat toate urmele, însă din senin o scrisoare anonimă ajunge în mâinile locotenentului și dă peste cap întreaga investigație. Se pare că amărâtul de Molero s-a îndrăgostit tocmai de fata generalului Mindreau, fată de care acesta avea grijă ca de ochii din cap și chiar mai mult decât atât. Se dezvăluie lucruri pe care nu le-ai fi priceput de la început, iar unele te-ar fi oripilat de-a dreptul.

Silva rezolvă un caz pe care oricum nimeni nu l-ar fi crezut unul solvabil, Lituma pare total bulversat de finalul neșteptat, lumea în continuare nu crede că s-a găsit adevărtaul criminal, iar idila neîmplinită dintre Silva și Dona Adriana face ca finalul acestei cărți să rămână nu doar deschis ci de-a dreptul în coadă de pește (m-a dezamăgit ușor). Însă cartea are calitatea de a concentra mult în pagini puține, ceea ce îmi place la nebunie. (Esențele tari vin în sticluțe mici, nu?)

Descoperiți și voi ițele acestei povești încurcate și credeți-mă că nu puteți face cunoștință cu Llosa mai bine :)

Titlu: Diavolul și domnișoara Prym
Autor: Paulo Coelho
Editura: Humanitas, București, 2008
Colecția: Seria de autor Paulo Coelho
Nr. pagini: 234

Îmi pare rău să vă spun dar nu sunt prea multe de zis despre această carte. Nu-l ponegresc pe Coelho, dar după 4 cărți de-ale lui citite de-a lungul timpul rămân la părea că cea mai reușită este Veronika se hotărăște să moară, iar dacă vă spun că nici aceea nu-i foarte grozavă sper să mă credeți cinstită nu ipocrită. Am spus oricum de nenumărate ori că nu sunt genul care nu-l place pe Coleho doar pentru că mulți îl consideră din subcultură, ci nu-l plac din cauză că am citit cărți mai bune de autori care poate nu-s la fel de populari. Punct.

Și totuși despre carte:
Subiectul este unul arhicunoscut: lupta dintre bine și rău, luptă din care binele după frământări îndelungi iese câștigător și cu speranța că a răpus răul pentru totdeauna. Viața unor oameni de bine dintr-un sătuc uitat de lume în care fiecare se cunoaște cu fiecare este greu pusă la încercare de un străin sosit în sat și cazat la hotelul unde Chantal Prym lucrează ca și ospătăriță. Fata tânără și frumoasă dorește în prima fază să-l cucerească pe străinul interesant, dar își dă repede seama că acesta are un plan bine stabilit în ceea ce o privește și în ceea ce-i privește pe consătenii ei.

Bărbatul misterios care evident se prezintă sub un nume fals este de fapt un om celebru și bogat care îi propune un pariu riscant lui Chantal după ce îi arată locul în care și-a ascuns averea transformată în lingouri de aur. Fata prinsă la mijloc între datorie și dragoste de viață, intre moral și imoral, între îngeri și demoni nu știe pe ce cale să acționeze ca să ducă la bun sfârșit treaba pentru care se pare că a fost aleasă.

“Binele și răul au același chip; totul depinde de momentul în care unul sau altul îi taie calea oricărei ființe umane.” Dacă doriți puteți descoperi și voi acestă poveste (recomandată de psihologi), acestă lectură pe care mulți, chiar foarte mulți (căutați pe net) au inclus-o pe listele cu lecturi de calitate.