În martie 1920, aflat la Cluj-Napoca, Blaga notează ca prefaţare la Cultură şi cunoştinţă:

“S-a spus că vremea noastră e destul de coaptă şi de bătrână pentru ca să se poată crea o filosofie a istoriei, mai restrâns a culturii. Noi credem că istoria e destul de veche ca să putem privi chiar şi creaţiile cunoaşterii sub unghiul de vedere al acestei filosofii” .

Foarte bine documentată şi argumentată, teza de doctorat a lui Lucian Blaga concentrează mai multe elemente definitorii ale gândirii blagiene, autorul merge de la Ideile şi variabilitatea lor funcţională, la Legea valorilor Maxime şi Problema ştiinţifică. Deoarece consideră problema cunoştinţei ca privită dintr-un punct de vedere prea general şi dorindu-şi o teorie a cunoaşterii peste adevărul şi falsul lucrurilor, Lucian Blaga îşi exprimă vădit intenţia realizării unei sinteze de proporţii în ceea ce priveşte cunoştinţa şi valenţele ei culturale. Se întreabă:

„Teoria cunoştinţei […] n-am putea-o îmbogăţi cu o metodă mai puţin încercată: cu cea culturală?” .

Încă de foarte timpuriu, Lucian Blaga a început treptat să-şi consolideze poziţia de gânditor al lumii, întrebându-se mereu, dacă este posibil oare să devii o personalitate înainte de a fi om cu tot ce implică asta: natură, patimă, luptă şi dorinţă. În scrisorile trimise Corneliei Brediceanu, Lucian Blaga îşi exprimă credinţa că îşi modelează viitorul în concordanţă cu concepţiile personale despre lume. În aceste coordonate se conturează preocuparea lui Blaga pentru problema istoriei, subiect care va fi îndelung dezbătut în toată opera sa filosofică. Deoarece el spune că

„omul simte nevoia să lămurească diferite lucruri” .

Din această dorinţă a omului se nasc ideile pe care autorul le numeşte metaforic organe ce corespund nevoilor sufleteşti, care privite din perspectiva filosofiei istoriei, se îndreaptă în două direcţii:

„Deoparte se crede că fenomenele istorice sunt stăpânite de legi asemenea celor ale ştiinţei naturale, iar de cealaltă parte se tăgăduiesc legile. Unii presupun că istoria se repetă, alţii – că istoria e ireversibilă, o continuă creaţiune în fiecare stadiu, unică, individuală şi nouă” .

Blaga a stăruit că această problemă îl interesează numai pentru că se referă la dezvoltarea culturii, punctul central al tezei sale, şi, dacă se observă că ar exista fenomene care se repetă sau că în desfăşurarea ideilor există nişte reguli, atunci ar fi putut spune că există legi şi în istorie. Dacă dimpotrivă toate cele enumerate mai sus nu se întâmplă, atunci se poate exclude existenţa legilor în istorie. Cu aceste concepte a lucrat Blaga teza de doctorat, punându-ne în faţa unui studiu filosofic riguros, o lucrare completă despre cultură şi creaţiile cunoştinţei:

„Creaţiunile cunoştinţei iau parte la procesul prin care trec toate creaţiunile culturale fără deosebire. La o teorie definitivă a ideilor îşi dă contribuţia şi filosofia istoriei. Teoria cunoştinţei e în parte un capitol al filosofiei istoriei sau mai restrâns al filosofiei culturale” .

Titlu: Cele mai frumoase amintiri
Autor: Francoise Sagan
Editura: Nemira, București, 2009
Colecția: Babel
Traducere: (din franceză) Ion Doru Brana
Nr. pagini: 175
Preț: 23 de lei în Cărturești
Recomandare: DA, clar, atât pentru cei care iubesc autobiografiile cât și pentru cei care adoră să călătorească.

Figură emblematică pentru Franța anilor 50-60, Francoise Sagan, pasionată de Sartre și Camus, (pe primul chiar venerându-l), scrie în câteva zile un roman de 188 de pagini, care pune pe jar o societate destul de conservatoare. Romanul care o face celebră se numește Bonjour, Tristețe și descrie aventurile amoroase ale unei fete de 17 ani (mai multe nu știu că nu l-am citit). Autoarea avea 18 ani când a scris cartea, iar ei i-au urmat altele la fel de profunde și fără perdea. Ajunsă o celebritate, Sagan își permite o grămadă de excentricități care fac din ea un personaj mai mult decât un autor.

Cartea despre care scriu Cele mai frumoase amintiri este autobiografia ei apărută la Gallimard, Paris în 1984, carte, care a strâns în ea multe din frământările și peripețiile autoarei. Pe lângă talentul nemăsurat (deși ca elevă și studentă ea nu a strălucit), pe lângă fizionomia ei șubredă, Sagan a fost un caracter puternic, complex și extrem de dificil după cum spune chiar ea. Căsătorită, divorțată, apoi iar căsătorită și din nou divorțată, mereu înconjurată de prieteni mai mult sau mai puțin fideli, fâcând un copil pe care practic nu l-a crescut și gata oricând să lase totul pentru un bărbat interesant sau o noapte de beție la malul mării, “minunata” Francoise ne poartă în aventurile vieții ei prin cazinourile de la Monte Carlo, unde a pierdut averi pe care mai apoi le-a recâștigat, pe șoselele Coastei de Azur (era vitezomană cu multe accidente la activ) și pe plajele de la Nice și Saint Tropez. Ne povestește despre întâlnirile și prieteniile ei cu Billie Holiday, Tennessee Williams sau Orson Welles.

A publicat aproape 50 de romane și piese de teatru, cele mai multe fiind încununate de succes. S-a stins din viață pe 24 septembrie 2004, în vârstă de 64 de ani după o viață tumultoasă și plină de inedit. Cartea de față este una extrem de sinceră și denotă un umor fantastic, de altfel denotă și o luciditate pe care mulți nu i-au atribuit-o lui Francoise Sagan, însă scrisă la o vârstă când nu mai avea nimic de piredut, cartea străbate prin sentimentele încununate de resemnarea celei care le-a trăit.

Prima dată am citit despre Sagan într-o carte apărută anul trecut în această perioadă cu Săptămâna financiară și sincer am fost curioasă să aflu mai multe despre acestă scriitoare controversată, așa că i-am luat cartea când am vâzut-o la Cărturești. Acum am descoperit în librării o altă carte despre ea (scrisă de o autoare căreia nu i-am reținut numele) și vreau să o citesc… cât despre romanele ei, probabil le voi căuta la bibliotecă căci în librării nu am dat de ele :(