Pe drum

Titlu: Pe drum (On the Road)
Autor: Jack Kerouac (SUA)
Traducere din engleză Cristina Felea
Editura: Polirom, București, 2010
Nr. pagini: 440
Preț: 37 de lei (Cărturești, 2010)
Nota: 9/10 (pentru că am crezut că va fi altceva și a fost doar altcineva, o carte cu o altă identitate)

Am ținut cartea asta în bibliotecă până am șters praful de pe ea de câteva ori, amintindu-mi de fiecare dată că am cumpărat-o în ideea de a o citi imediat, eram extaziată numai când auzeam de ea, era cartea pe care se pare că mi-am dorit să citesc dintr-o viața anterioară. Dar, atunci când i-a venit rândul și m-am apucat de ea, am constatat că nu mă dă pe spate nici stilul, nici povestea și nici “dorințele mele refulate” (asta dacă tot mă omor cu Freud de-o vreme), dar în schimb mă dau pe spate personajele extraordinare și pare a fi un motiv suficient de a duce lectura la capăt.

Cum stau lucrurile aici? Jack Kerouac cred că a vrut să-și scrie memoriile sau ceva, așa cred, dar pentru că a constatat că viața lui nu a fost chiar atât de interesantă a luat deșteapta hotărâre să scrie biografia altcuiva, în speță a lui Dean Moriarty, personaj principal al scenelor de viață ale generației beat, care generație beat este chiar acest Moriarty în persoană. În real life personajul este doar inspirat (plagiat aș zice) dintr-un prieten al autorului, Neal Cassady.

Ce este cu adevărat valoros la această carte ar fi că amicul nostru Jack a reușit cred, dintr-un exces de zel să-l facă pe Moriarty chiar mai fabulous decât persoana reală, ceea ce este un lucru inimaginabil. În plus, consider că nu era nimic de generația beat fără această biblie care este On the road a lui Kerouac. Să mă iertați dar ce ar fi de creștinism, fără Biblia atotștiutoare de pe noptiera majorității? Ei, cam așa și cu această carte.

Povestea, pentru că este o poveste măiastră, despre o “pasăre călătoare”, începe atunci când autorul (Sal Paradise în carte) îl cunoaște pe Dean, tam nesam răsărit nici el nu știe de unde. În acele momente de maxima surexcitare, luând contact cu viața acestui nomad căruia îi lipsește sigur o doagă, scriitorul nostru, un talent nedescoperit încă, ia hotărârea de a urma calea necunoscutului, hoinărind prin Mexic și America cu Deam și alți priteni care nu înnotau nici ei tocmai în apele lor teritoriale, ca să zic așa.

Ce nu știe Sal, este că întâlnirea cu Dean nu l-a făcut doar să-și împlinească dorința de a călători fără țintă ci și de a descoperi cum stau lucrurile în viață, care-i treaba cu trăitul la intensitate maxima, dar mai ales cu trăitul pe muchie de cuțit.

Alegerile lui Dean, care azi e la New York și mâine în California, care azi e căsătorit și așteaptă un copil, dar mâine se târăște în primul motel cu cineva cunoscut pe marginea drumului, nu sunt tocmai fericite chiar dacă în aparență el este un fericit. Dacă depășești aparențele observi lesne că el este doar un inconștient. Am trait o are dezamăgire, pentru că am căutat o carte care să-mi zică “uite ce pățești dacă nu-ți trăiești viața” și am dat peste un roman care mi-a transmis “uite ce poți păți dacă o trăiești aiurea”. Drama mea cred că a fost și drama lui Sal, care paradoxal și-a găsit salvarea exact în faptul că a fost cel mai lucid dintre toți. Aici nu s-a aplicat “câtă luciditate atâta drama” a lui Camil Petrescu.

Chiar dacă tipologia lui Moriarty mi-a displăcut total, personajul în sine mi-a plăcut la nebunie, pentru că trebuie să fii cel puțin mai bolnav decât personajul ca să-l poți scrie în acest fel incredibil, iar Kerouac a fost din moment ce a reușit asta și încă ceva pe lângă asta, a portretizat o generație într-un singur om.

Ce mi-a plăcut iar foarte mult a fost acest dute-vino între coasta de vest și cea de est, frustrant pe alocuri dar și extrem de comic. Personajele au fost în permanență pe drum (uri), sufletele lor parcă fiind în vacanță chiar și atunci când corpurile se decideau să rămână pe loc pentru o vreme.  Imaginai-vă o carte în care personajele pleacă mereu undeva și se întorc de undeva numai pentru a pleca din nou și din nou în alte părți sau chiar înapoi de unde au venit.

Da, această carte poate să fie și grea, poate avea un rimt prea alert, un ceva de la care să te apuce o mâncărime de îți vine să crezi că au pus la editură ceva praf de scărpinat între file. Dar, nu, această carte nu este una despre “călătorii”, chiar Sal zice la un moment dat că așa gonea cu “apucatul” de Dean prin lume fără măcar să aibă timpul și șansa de a o vedea, și asta, zic eu, pentru că nu este o goană prin lume ci o goană prin viață. Ceea ce este complet diferit.

Recunosc, l-am compătimit foarte tare pe Dean, l-am urât și l-am iubit, iar la final l-am reabilitat așa cum ar fi fost normal să o fac. Ultima întâlnire cu Dean , evocată de Sal în carte, mi-a sfâșiat inima. Dean era un om trist, doar că din fericire nu-și permitea să știe asta. Dean în goana sa nebună avea iluzia că trăiește viața, dar, vai, era atât de cumplită această iluzie. Mi-a fost aproape frică la final când am văzut iluzia cu ochii mei, mi-a fost frică pentru că uneori mi-o doresc fără să știu ce înseamnă.

Leapșă… lecturi… vise

De la Rontziki cu scuzele că nu am reușit să o onorez până acum :D

1. Dacă vi s-ar propune să vă scrieți biografia, cărui scriitor i-ați incredința sarcina aceasta?

Lui Jonathan Safran Foer.

2. Care sunt motivele pentru care i-ați încredința lui sarcina aceasta?

Pentru că nu a avut nevoie de mai mult de o carte ca să mă convingă și acea carte este Extrem de tare și incredibil de aproape.

3. Este sfârșitul lumii. Ce carte ați pune în capsula cosmică pentru a păstra o « urmă» a umanitații?

Dialogurile lui Platon.

4. Cum arată pentru dvs pauza ideală pentru a citi o carte?

Dacă aștept o pauză nu mai citesc niciodată nimic, nu cred în pauze ci în lectura permanentă pe apucate. Nu neg, întinsă pe o plajă la soare, cu valurile care se sparg la picioarele mele, poate aș avea parte de o experineță mai interesantă a lecturii.

5. Dacă ați avea puterea de a « șterge » un personaj de roman care ar fi acesta?

Păi nu e OK să stergi niciun personaj că atunci se duce pe apa sâmbetei toată povestea, mai degrabă aș șterge câteva “personaje” din real life decât din romane :)

6. Care sunt motivele pentru care ati scoate acest personaj?

Din viața de zi cu zi? O să fac o listă și o comunic ulterior :))

7. Câți kilometrii ați merge pentru a găsi o carte ?

Pfff, depinde de carte.

8. Dacă ar fi posibil să vă intoarceți în trecut, ce scriitor ați vrea să intâlniți ?

Gabriel Garcia Marquez (teoretic aș mai avea timp, dar omul are 83 de ani)

9. Care ar fi primele cuvinte care i le-ați adresa (In afară de « Bună ziua ») ?

This is not really happening sau No puedo creer lo, esta no puede ser verdad :P

10. Descrieți biblioteca visurilor voastre.

O imagine spune mai mult decât o mie de cuvinte.

Această leapșă pleacă mai departe la: Luiza, Monica, Anca, Oana, Mărgeluța, Evergreen și Barbie.

Sursa Foto

Citind Lolita în Teheran


Titlu: Citind Lolita în Teheran (Reading Lolita in Teheran)
Autor: Azar Nafisi (Iran)
Traducere din engleză: Silvia Osman
Editura: RAO, București, 2007
Nr. pagini: 448
Preț: 45 de lei (Cora, 2009)
Nota: 9,50/10 (unele pasaje de roman discutat pot să plictisească, in rest excepțional)

O să încep cu o întâmplare care s-a petrecut la Roma în toamnă. Aici la o conferintă am cunoscut-o pe Mariam, o iraniană cam de vârsta mea așa, evident căsătorită și evident cu basma pe cap. Foarte drăguță de altfel fata, scrie povești pentru copii, m-a cadorisit și pe mine cu o carte. Pe lângă asta predă cursuri de literatură la Universitatea din Teheran. Așa din una în alta, ce să vorbesc eu cu ea, părea cam retrasă oricum și în nebunia mea de moment mi-am amintit și eu de singura scriitoare iraniană pe care citisem, adică Azar Nafisi cu Lolita ei. I-am zis lui Mariam treaba asta.

Reacția a fost următoarea: Azar Nafisi nu scrie bine, dacă vrei îți recomand eu alți scriitori iranieni. Spuse aceste cuvinte pe un ton normal dar în care am simțit o oarecare repulsie, am întrebat-o totuși de ce nu scrie bine, pentru că mie mi-a plăcut. Și Mariam mi-a zis că ea nu poate aprecia o persoană în ale cărei cărți se regăsesc viața și frustrările omului din spatele scriitorului. Wow, m-am gândit, acesta a fost chiar vocea Iranului ca răspuns la faptul că Azar Nafisi a fost și este de fapt un scriitor împotriva sistemului. Mi s-a părut incredibil, dar în același timp mi-am dat seama că această întâmplare m-a ajutat enorm să înțeleg această carte, m-a făcut practic să o înțeleg pe deplin.

Așadar, Citind Lolita în Teheran este o carte scrisă împotriva unui sistem politic de către o femeie care nu și-a găsit locul și liniștea în propria țară, pe care oricât de mult a iubit-o a trebuit într-un final să o părăsească doar pentru a uita toate ororile prin care trecuse. M-am întrebat mereu când citeam astfel de cărți, de ce situația este așa de grea în anumite locuri de pe pământ, dar citind-o pe Azar și cunoscând-o (din întâmplare) pe Mariam, mi-a dat singură răspunsul: pentru că unii oameni ACCEPTĂ. A accepta înseamnă a încuraja.

Provenind dintr-o familie în care tatăl a fost un primar al Teheranului, iar mama printre primele femei alese în parlamentul Iranian, Azar, ajunsă profesoară de literatură engleză la Universitatea din Teheran, manifestă diverse vederi liberare, iar beneficiind de o educație foarte bună, tânăra profesoară se vede îngrădită în Iranul în care legile devin peste noapte altele. De alfel, cariera ei didactică este în permanență în pericol deoarece romanele pe care le predă contravin legilor islamice, lumea din jur o vede cu ochi răi, concepțiile sale sunt mereu discutate și pe lângă faptul că nu-și poate ține cursurile, se vede mereu pusă să “joace” compromisuri pe care nu le acceptă. Participă la mai toate acțiunile de contestare a sistemului inclusiv la răzvrătirea împotriva vălului islamic și bineînțeles nu renunță la a preda romanele pe care ea le consideră importante.

Însă ea a fost un om prea mic pentru ce i se pregătea țării sale și în cele din urmă Azar Nafisi cu inima strânsă se vede nevoită să părăsească catedra universitară unde nu-și putea face treaba și decide să face un lucru pe cât de periculos pe atât de nobil. Ea coordează din propria casă un fel de cerc literar la care au fost chemate cele mai strălucite și interesante studente ale sale. Aici se puteau citit și discuta romanele interzise în facultate.

Dar lucrurile nu sunt chiar deloc ușoare, pentru că fiecare fată vine la întâlnirea din fiecare joi dimineață cu povestea proprie de viață pe care încearcă să o ducă în cârcă printre bombardamente și decizii luate cu frica în sân. Fiecare fată ar fi putut scrie cartea ei, cu problemele ei, cu neajunsurile ei cu speranțele ei și cu mai ales cu marele vis al fiecăreia, propria fericire atât de greu de ajuns în Iranul acelei perioade (și cel mai probabil că și al acestei perioade).

Fiecare capitol al cărții discută un mare roman și o mare poveste. Lolita lui Nabokov nu este decât un vârf al icebergului, pentru că “cenaclul” pus la cale trece prin Mândrie și Prejudecată, Marele Gasby, Daisy Miller, Domnișoara Brodie în floarea vârstei sau Invitație la eșafod. Dar cât de minunat se împletesc poveștile din aceste romane cu poveștile de viață ale fiecărui personaj, cât de tare dor piedicile obscure și cât de tare te pot înălța gândurile libere. Practic aceste fete (și un băiat, soțul uneia dintre ele) trăiesc prin aceste romane un pic mai mult decât lumea din afara casei lui Azar Nafisi, niște cărți pe care le poți număra pe degete pot elibera sufletul uman din încătușarea odioasă a neînțelesului. Lolita e viața, tot ce e înafara cărții e moartea, tot ce înterzis este pumnul în gură care câștigă în fața umanului.

Este o carte autobiografică, nu se neagă acest lucru, este o carte manifest, este o carte luptă, este, dacă vreți, un roman al unei revoluții interioare dus prin lectură, dar nu doar pentru eliberarea proprie ci și pentru eliberarea unora din cei care aveau potențial de a înțelege libertatea ca de ceva de respirat. Azar, omul acesta atât de curajos a încercat extrem de periculos (pentru ea și familia ei) să trasese pentru câțiva tineri un drum mai facil spre eliberare. Și cum? Prin mijlocul pe care îl știa cel mai bine, prin lectură.

Desigur, titlul este metaforic, Citind Lolita în Teheran se poate interpreta după bunul plac. Eu am trecut de la variantele “a face viața mai viața acolo unde există prea multă moarte” sau “a trăi pericolul, gustând din clipa plăcerii” la “cel care știe poezii nu se va plictisi în închisoare” (asta e din Steinhardt) sau “alegem să trăim” și aș putea continua. Așa cum spuneam, acolo în Teheran, Lolita e viața, îți pierzi dreptul la Lolita, îți pierzi dreptul la viață.

Căștigătorul și cartea câștigătoare

Săptămâna trecută lansam concursul și m-ați surprins plăcut prin numărul mare de răspunsuri și interesul pe care l-ați arătat cărților propuse, au fost votate 22 din cele 25 de cărți propuse și uite că s-a ajuns la un clasament:

  • Citind Lolita în Teheran a primit 7 voturi
  • Pe drum a primit 5 voturi
  • Lolita a primit 4 voturi

Ceea ce înseamnă că prima carte despre care o să vorbesc și asta chiar mâine este Citind Lolita în Teheran. Mă bucur sincer că a ieșit această carte, pentru că mi-a plăcut și așteptam un motiv pentru a discuta pe  marginea ei. Următoarele cărți le voi recenza cât mai curând. În plus despre celelalte cărți care au primit câte 3 voturi (5 cărți), 2 voturi (5 cărți) și restul care au primit doar câte un vot, o să văd cum pot să vă zic câte ceva și despre acelea.

Eiii și acum partea mai drăguță, anume câștigătorul…. pe care l-am ales prin Random Numbers (a fost o tragere la sorți electronică, deci). S-a ales astfel la întâmplare un număr între 1 și 25 asta pentru că au existat 25 de comentarii. Unul din ele era al meu, dar dacă ieșea acela mai extrăgeam odată. Dar întâmplarea a făcut să iasă din prima numărul 7. Ei, bine comentariul cu numărul 7 aparține EMILIEI… Felicitări, draga mea, ai câștigat două căți (Alabama Song – Giles LeRoy și Dulcea plictiseală – Francoise Sagan). Pentru a intra în posesia lor, te rog să îmi trimiți un mail (găsești adresa la contact) pe Gmail în care să-mi zici adresa la care să-ți trimit cărțile.

Vă mulțumesc încă odată tuturor pentru interesul arătat acestui concurs :*

Ce sunt visele?

Nu pot să spun ca problematica visului m-a preocupat în mod deosebit, dar cel puțin de când încerc să-mi explic cât mai curat posibil idea de inconștient la Blaga, am ajuns inevitabil la studiile de psihanaliză ale lui Jung și ale lui Freud (da, în această ordine, chiar dacă ar fi fost logic să fie invers). Și cum psihologia nu este domeniul meu și de foarte multe ori l-am găsit chiar îndepărtat de filosofie (?!?) m-au frapat inițial texte ca Psihanaliză și astrologie, Analiza viselor sau Interpretarea viselor și oarecum m-au strârnit să intru mai adânc pe acest teren minat care, să mă ierte cei din domeniu, mi se pare un leagăn al mitului și al misterului care preferă să rămână mister (asta dacă nu parafrazându-l tot pe Blaga, unele mistere mai tare se adâncesc pe cât de mult vrei să le pătrunzi).

Dar nu ne oprim aici pentru că de-o vreme sunt ahtiată după astfel de texte în care chipurile încerc să-mi regăsesc propriul inconștient, cam puțin prudent pentru cineva care ar trebui să fie mai degarabă perocupat de un anume inconștient colectiv creator de cultură și mai puțin interesat de inconștientul creator de dileme somnambulistice. Dar mă rog, asta este evident altă idee…

Și anume: este visul un “copac” cu rădăcina în ajun (ziua care a precedat visul) sau un mit care se întinde în metafizic furnizându-ne “revelații premonitorii”  despre viitorul incert (din ce în ce mai incert)?? Aici Freud și Jung se cam bat cap în cap (oricum nu se aveam la inimă, asta după ce Jung a fost discipolul lui Freud și într-o noapte Jung a visat că și-a ucis maestrul).

În timp ce Jung face uz de toate miturile posibile pentru a descifra vise (fabricând simboluri), Freud respinge ipoteza mitologică și declară că toate analizele sale (făcute mai ales pe propriile vise) i-au arătat că elemental declașator al visului este mai mereu “viața” insignifiantă din seara precedentă sau mai complex, momente din trecut cărora nu le-am acordat importanță dar care și-au ocupat locul lor în inconștientul nostru. Ele nu au făcut cazul unor mustrări de conștiință dar foarte sigur au devenit niște dorințe refulate cu care vom trăi toată viața în stare latentă. Însă inconștietul știeiiieee ! :))

Și atunci ce ne facem? Să vă povestesc. Eu pe la 10 ani am avut un vis care, nu pot zice că m-a urmărit toată viața, dar clar m-a marcat, pentru că este sigur vis din care eu m-am trezit realmente cu sufletul la gură, aproape in picioare în mijlocul patului. Necazul este că nu-mi mai amintesc din visul acela decât că eram undeva pe o plajă, la un moment al zilei, incert, nu era foarte lumină în visul meu ca să zic așa… Oricum nu cred că subiectul visului m-a marcat așa ci felul cum m-am trezit din el.

Atunci, evident am lăsat să treacă momentul, dar el m-a măcinat multă vreme. Oare ce visasem de fapt? Probabil Jung mi-ar fi făcut o interpretare complet aiuristică în care mi-ar fi invocat câțiva Zei antici sau m-ar fi făcut una cu ceva trib de primitivi de prin Africa care încă aduc ofrande soarelui, în schimb Freud m-ar liniști, consolându-mă cu faptul că vacarmul de la trezire nu a fost decât un efort pentru negarea zgomotului perturbator, însă de fapt o negare a interpretării propriu zise, o amăgire pentru a mai câștiga câteva clipe de odihnă. Chiar dacă sunt atrasă de ideea simbolistă a lui Jung, pare mai plauzibilă teoria lui Freud, parcă mă identific mai bine cu ea.

Per ansamblu depășind aceste vise cu adevărat “colpeșitoare” Freud și-a menținut mereu ideile pe aspecte de gen ale viselor. Adică toată lumea visează și în mare proporție toată lumea visează dorințe realizate cauzate de refulări din trecut. În special copiii, mereu au vise clare în care li se împlinesc dorințele (sunt și excepții). Dar aceste vise continua și în viața adultă doar că nu atât de clar conturate, spre deosebire de copii adulții pot avea (și chiar au) vise total aiurea, pe care nu le pot înțelege, dar la o mai atentă analiză își pot da seama că ele sunt tot dorințe refulate, însă amestecate și mai greu de înțeles logic, pentru că prin descărcarea psihică a unei dorințe de multă vreme ascunsă în inconștient  și până la realizarea ei prin vis pot interveni și alte elemente în vis care țin de același ciclu de gânduri dar din perioade diferite ale vieții. Ați înțeles ceva? Mie mi se pare că am înțeles, dar nu știu cât de bine am explicat, oricum și lecturile mele sunt limitate în acest domeniu, m-ar ajuta mult cineva în temă.

În altă ordine de idei, că văd m-am întins cât pentru a rescrie scenariul la Inception (care by the way mi-a plăcut, chiar de nu s-a “agățat” niciun Glob de Aur de el), vreau să vă întreb ce sunt de fapt visele? Care este totuși rădăcina lor? Dar mai ales, au ele oare vreo utilitate? Încearcă ele să readucă în prim plan ceva important? Oricum sunt minunata punte de legătură dintre viața conștiență și cea inconștientă, care mă fac că îmi întăresc încrederea în faptul că prea puțin ne bazăm pe ceea ce dincolo de conștiință și tare mai greșim.

Trecând prin ce au zis Freud și Jung despre acest subiect (pe care nu am pretenția că-l cunosc, decât foarte vag), mă bazez exact pe ce zice Blaga: că nu există NIMIC în inconștient ce nu a fost mai înainte în conștient, înafară de inconștientul însuși. Aha, noah… beat this!

Eminescu să ne judece

Dacă iubeşti fără să speri
De-a fi iubit vrodată,
Se-ntunecă de lungi păreri
De rău viaţa toată.

Şi-ţi lasă-n suflet un amar
Şi în gândiri asemeni,
Căci o iubire în zadar
Cu moartea-i sor- de gemeni.

Dar vindecarea la dureri
În piept, în partea stângă-i,
De-acolo trebuie să ceri
Cuvinte să te mângăi.

Acolo afli adăpost
Oricâte se întâmple,
Ca ş-un amor care-ar fi fost
Viaţa ta o împle.

Căci un luceafăr răsărit
Din liniştea uitării
Dă orizon nemărginit
Singurătăţii mării.

Şi ochiul tău întunecat
Atunci îl împle plânsul,
Iar ale vieţii valuri bat
Călătorind spre dânsul.

Şi dau cadenţe de nespus
Durerii tale lunge,
Pe când luceafărul e sus
Ca să-l nu-l poţi ajunge.

Zâmbeşte trist cu raze reci
Speranţelor deşarte:
În veci iubi-o-vei, în veci
Va rămânea departe.

Ş-a tale zile-or fi cum sunt,
Pustii ca nişte stepe;
Iar nopţile de-un farmec sfânt
Ce nu-l mai poţi pricepe.

(Dacă iubești fără să speri – M. Eminescu)

Eminescu -Ion si Doina Aldea Teodorovici

CONCURS: Cărți despre care nu v-am povestit în 2010

Din cele 97 de cărți citite anul trecut, v-am povestit despre foarte puține. Dacă în 2009 am reușit să vorbesc pe blog despre toate cărțile citite, anul trecut nu mi-a ieșit cu toată străduința. Așa că pe lângă cele despre care am aberat deja, mai am 25 de titluri, fără pretenția de a fi numărul de cărți “restante” despre care aș vreau să-mi dau cu părea, dar totuși nu e un număr neglijabil, așa că, m-am gândit la următoarea strategie:

  • eu o să scriu mai jos cele 25 de titluri  iar voi o să alegeți despre care carți ați vrea să citiți în viitorul apropiat
  • o să onorez “comenzile” în ordinea preferințelor, adică cartea care e popusă de cei mai mulți dintre voi o să fie abordată prima și tot așa, până le abordez pe toate
  • aveți la dispoziție o săptămână, mai exact până miercurea viitoare, joia viitoare urmând să vorbesc despre prima carte care a ieșit “câștigătoare” în preferințele voastre
  • tot joi o să trag la sorți un câștigător care va primi din partea mea două cărți (una din ele va fi din titlurile propuse, dar nu vă zic care)
  • căștigător poate fi oricare din cei care lasă comentariu cu o propunere din lista mea
  • succes tuturor !!!

Deci lista:

  • Anticarul dn Kabul – Asne Seierstad
  • Prin perdea – Aurora Liiceanu
  • Citind Lolita în Teheran – Azar Nafisi
  • Dulcea plictiseală – Francoise Sagan
  • Pentru o casă din piatră – Gina French
  • Captivă – Julie Gregory
  • Moartea la Veneția – Thomas Mann
  • Coincidență sau hazard – Martin Plimmer & Brian King
  • Yakuza Moon (Memoriile unei fiice de gangster) – Shoko Tendo
  • Mame și fiice – Justine Levi
  • Soni –  Andrei Ruse
  • Nadia – Ioan Chirilă
  • Pobby și Dingan – Ben Rice
  • Războaiele mele – Adelin Petrisor
  • Franțuzoaicele nu se îngrașă – Mireille Guiliano
  • Arta de a avea întotdeauna dreptate – Arthur Schopenhauer
  • Un an bun – Peter Mayle
  • Îndemn la simplitate – Ernest Bernea
  • Mary Poppins – P. L. Travers
  • Declarație de iubire – Gabriel Liiceanu
  • Măritată cu un beduin –Marguerite van Geldermalsen
  • Deșertul pentru totdeauna – Octavian Paler
  • Sonata Kreutzer – Lev Tolstoi
  • Pe drum  – Jack Kerouac
  • Lolita – Vladimir Nabokov