O privire subiectivă asupra concursului olimpic de patinaj artistic (PyeongChang 2018)

PyeongChang 2018 a fost un vis pe gheață, o încântare, un concurs atât de complex și de magnific tehnic & vizual încât m-a lăsat cu respirația tăiată. Aliona Savchenko câștigă titlul suprem la 34 de ani după două bronzuri olimpice și o lădiță de alte medalii obținute toate cu un alt partener. Nici ea nu se mai aștepta! Dar cine se aștepta? Se spune că Tessa Virtue și Scott Moir ar forma un cuplu în secret și toți văd în ei pe noii Gordeeva și Grinkov (sperăm cu o viață mai lungă și o poveste mai fericită). De aici programul liber de absolut turn on din finala olimpică? Probabil Papadakis și Cizeron preiau ștafeta cu acest trist argint. Au pierdut, până la urmă, francezii aurul la dans doar pentru că la programul scurt ei i s-a desfăcut rochia și a rămas cu jumătate de bust la vedere? Pe viitor vom vedea sărituri cu 5 rotații ce vor sfida gravitația? Poate fi patinajul artistic mai frumos de atât? Dar să începem cu începutul!

Dacă nu sunteți prima dată pe Bialog, probabil știți că ați mai putut citi pe aici, nu foarte des, ce-i drept, câteva articole despre patinajul artistic, unul chiar pătimaș după spectacolul olimpic de la Sochi. Să ne înțelegem, eu nu stau pe patine, nu fac vizual diferența dintre un Axel și un Ritberger, dar în ultimul sfert de veac (da, știu cum sună) trăiesc tot ce mișcă în patinaj, an de an, cu o însuflețire de antrenor la mantinelă. Anul acesta, deși americanii au decis (n-am înțeles de ce ei trebuiau să decidă) să vedem un concurs olimpic de patinaj la niște ore imposibile (4 dimineața în Europa) m-am bucurat în reluare de probele de perechi și dans și în direct de ultima grupă valorică atât la băieți cât și la fete (noroc că am un copilaș tare matinal din fire) :)

N-am urmărit proba pe echipe și la fel ca în urmă cu 4 ani, mi se pare o găselniță ce nu-și are rostul, dar na, generațiile mai tinere se vor fi obișnuit cu ea, ca la gimnastică. Au câștigat canadienii, fără istoric și confirmând doar ce se știa deja și anume că-s cei mai buni în prezent, per total și au sportivi foarte valoroși în toate probele de patinaj. Rușii au venit pe doi, dar într-o vizibilă scădere de formă față de ciclul olimpic trecut. Această probă este totuși o șansă fantastică pentru cei care nu au șanse reale la o medalie olimpică individuală, dar fac parte dintr-o echipă foarte puternică.

Prima finală a adus cel mai mișto concurs dintre toate finalele. Cum spuneam în primul paragraf, toată planeta iubitoare de patinaj s-a bucurat alături de Aliona Savchenko. Cele mai mari surprize în sport se produc atunci când câștigă outsider-ul, în acest caz perechea din Germania. Merge și principiul “când trei se bat al patrulea câștigă”. Programul lor liber va rămâne în istorie, a fost cel mai bun program liber de perechi pe care l-am văzut în viața mea (și am văzut muuulte, sfert de veac, remember?). De ce spun că a fost cel mai bun? Pentru că a fost pentru prima dată când n-am văzut pe gheață doar doi săritori excelenți, doar doi patinatori de dublu impecabili tehnic ci și doi sportivi foarte lirici, cum rar spre deloc vezi în proba de perechi (vezi chinezii de pe 2, Sui și Han, campioni mondiali en-titre, dar la vârsta lor crudă mai au timp să învețe că pe gheață se poate face și poezie).

Finala individuală masculină mai că pot spune că a funcționat pe pricipiul “rămâne cum am stabilit”. Nu aveam nicio străbatere că Yuzuru Hanyu va pierde aurul. Dacă în urmă cu patru ani nu pot spune că-l simpatizam prea tare, acum cred că e Superman sub acoperire și dacă se vor executa pe gheață sărituri cu 5 rotații (nu văd cum) atunci el cred că le va face pe primele. Japonezul acesta filiform și copilăros e un mare balerin și un tip cu înveliș moale și interior de oțel. Ai senzația că-l răstoarnă vântul dacă bate prea tare, iar apoi vezi niște aterizări supraomenești de zici că nu-i deloc presiune pe picioarele lui. Ca să nu mai zic de grija pentru compatriotul său mai mic, care a luat argint, Shoma Uno săracul nu știa pe ce planetă e, zici că era un băiețel în prima tabără, dar Yuzuru l-a sprijinit în toate momentele oficiale de Kiss&Cry. Sooo sweet! De Javier n-am prea multe de zis, a scos maxim din situația dată și este probabil cel mai mare campion în sporturi de iarnă pe care Spania l-a dat vreodată.

Îi simpatizez pe Tessa și Scott, îmi plac de la primul lor aur de la Vancouver din urmă cu 8 ani, dar îmi plac mult și francezii și am zis asta de când i-am văzut în primul lor concurs la seniori. Nu mi-a trecut între timp și știu că sunt MARI, dar pur și simplu nu cred că a fost momentul lor acum. Nu cred că rochia buclucașă a fost problema, a fost mai mult de atât. Canadienii au fost mai mult de atât. “Making love on ice”, am auzit asta și cu alte ocazii, nu e nou conceptul și s-a spus asta și despre alte perechi, de menționat Jayne Torvill și Christopher Dean cu Bolero-ul lor legendar. Dacă e strategie de marketing, bravo lor, le-a ieșit, dar parcă tot mai fain e să credem că acea chimie nu poate fi disimulată, nu?

Și am ajuns la fete. Zic că mi-e of-ul întregii competiții! A câștigat fata asta frumoasă de 15 ani, Alina Zagitova care continuă trendul campioanelor olimpice foarte tinere și surprinzătoare. Studiu de caz putem face și nu știu ce iese (Tara Lipinski la Nagano 15 ani, cea mai tânără campioană olimpică a USA, Sarah Huges la Salt Lake City, 16 ani, Oksana Baiul la Lillenhammer, 16 ani, Adelina Sotnikova, la Sochi, 17 ani). Problema cu toate cele mai sus menționate este că după ce s-au văzut cu aurul la gât n-au făcut mai nimic în patinajul mondial, e ca și cum cariera lor s-a terminat cu medalia olimpică de aur obținută, care, în loc să le lanseze în patinajul mondial, le-a scos la pensie mult prea devreme. Sper, SPER să nu se întâmple la fel și cu această micuță și talentată rusoaică. Da, am “ținut” cu Evgenia Medvedeva, a părut mai din poveste, mai de pe gheață fină, mai fluidă și mult mai bună la partea artistică, dar nu a fost suficient. Oricum, nici ea nu e prea “bătrână” la o adică… dacă nu mai răsar “săritoare de jucărie” șansa va fi de partea ei în următorul ciclu olimpic. Iar Carolina e Carolina, pentru cunoscători. Tare dor îmi va fi de ea, de o anume eleganță nemuritoare, de o dezordine studiată cât să ne arate că nimic pe lume nu e perfect, nici măcar în acest sport ce ușor putea fi confundat cu o alunecare de lebădă… cândva.

Aștept cu nerăbdare Campionatul Mondial de la Milano de la final de martie și cu această ocazie putem vedea cum se reconfigurează ierarhia mondială și cum va debuta noul ciclu olimpic…