(Au)Gustul ultimei veri în doi

Anul acesta, ca în niciun alt an, încă din primele lui zile, AM AȘTEPTAT! Dacă în ianuarie așteptarea asta ni s-a părut cu o bătaie foarte, foarte lungă, așa de lungă că nici nu puteam să ne imaginăm vara, luna august, iar septembrie părea la ani lumină, acum, de vreo două luni de zile, lucrurile ni s-au părut că au escaladat foarte, foarte repede… Zicala aceea “mult a fost și puțin a rămas” ne-a răsunat în urechi mai ceva ca o sirenă trecându-ne prin toate stările, pentru că tot ce va urma, cel mai probabil, nu ne va schimba din temelii, dar cu siguranță va da alte valențe vieților noastre. Vreau să spun că ar fi fost ultima vară în doi, dar știu că a fost, de fapt, ultimul an în care ne-am raportat planurile, fericirile ori nefericire, temerile și speranțele doar la noi doi, iar asta, uitându-mă în urmă, mi se pare cu adevărat marea schimbare în tot ce am clădit până acum.

Nu a fost un secret faptul că toamna aceasta o vom începe în trei, dar a fost genul acela de poveste pe care am preferat să o ținem cât mai ancorată în familie, printre prieteni, printre cei care au putut oferi un sfat real vis a vis de situația noastră, iar noi, la rândul nostru, am putut oferi sentimente autentice vis a vis de ce trăim. Orice altceva ni s-a părut în plus și nu ne-am dorit nimic în plus față de ce aveam deja.

Am trăit multe clipe liniștite vara aceasta, ca niciodată și Doamne cât ne mai agitam prin august de obicei! Dar, uite că s-a putut și așa, s-a putut întâmpla ca unele zile să fie atât de calme, încât privind cerul prin fereastra dormitorului să aud doar păsările, sau după caz greierii, să nu mă intereseze prea tare vremea (deși am iubit căldura la fel de mult ca de obicei și am preferat de 100 de ori zilele foarte calde decât cele ploioase și mohorâte) și să-mi încarc bateriile pentru un viitor despre care nici acum nu știu mai nimic, dar cred că în asta constă frumusețea lui.

Pentru că am evitat vara aceasta să plecăm departe de Cluj, am încurajat oamenii dragi să vină spre Cluj și astfel am avut parte încă de la jumătate de iulie de vizite care de care mai drăguțe și mai entuziaste. Clujul ne-a fost astfel și casă și destinație de concediu în același timp, toată vara. Și de unde la început ni s-a părut că va fi o vară foarte lungă, când ne-am trezit prin 30 august că e aproape pe terminate ne-am distrat copios, căci ni s-a părut că a durat un ceas. Drept e că uneori mai luam și câte o gură de panică efervescentă, dar care de obicei se termina cu: “unde n-am fost noi în Cluj până acum, să vedem, să mâncăm, să ieșim?” Și uite cum acestea erau pauzele pe care le luam de la ce ne ținea mintea ocupată. Foarte ocupată!

Și-apoi în cazul meu au mai fost cărțile cele care îmi transformau mintea ocupată într-o oază de relaxare. Dacă din ianuarie până în iunie, deci în prima jumătate de an, citisem numai 10 și alea cam fără elan, doar în iulie și august am citit fix 20, pe pâine. Drept e că am intrat și în concediu și asta mi-a adus mai mult timp de liniște și lectură, dar știu că nu a fost doar asta și că de multe ori mă mobilizam mai greu cu cititul în vacanță decât în restul anului. Așadar, cred că a fost doar o stare de grație în alte lecturii și am profitat de ea pe principiul “cine știe când mai apuc”. Am și scris, dar nu pe cât mi-aș fi dorit, deși e o activitate care îmi face mult, mult bine, dar care nu s-a manifestat ca în vremurile bune orice aș fi încercat. Am (prea) multe articole începute și neterminate și foarte, foarte multe povești despre această perioadă, scrise pentru mine ca să nu uit nimic. De parcă aș putea…

În rest, chiar cred că există un timp al trăirii și un timp al mărturisirii, cum zice foarte frumos Eugen Simion în cartea cu același nume, de unde am tras mereu concluzia că e foarte bine dacă timpurile acestea le-am respira separat, dacă am reuși să le simțim pe fiecare la vremea lui, dacă am reuși să ne bucurăm de fiecare cu poveștile lui… Nu am căutat să fie anul acesta sau vara aceasta fix așa, fix așa pe trăite, dar mai puțin pe mărturisite… public, însă, cred că așa trebuiau să se aleagă apele, de cele mai multe ori într-un ritm propriu, simplu și clar.

P.S. Deși am terminat acest articol de la final de august, am tot amânat publicarea lui în ideea că mai șlefuiesc pe ici pe colo, prin părțile esențiale, ca să transmit exact ce simt, deși pe undeva știam că nu-i posibil. Apoi, într-o dimineață caldă și însorită, într-o veritabilă dimineață de septembrie, Cineva a decis ca întreaga existență să ne fie șlefuită pentru totdeauna. Suntem deja 3 și șlefuim în continuare :)